La sfarsitul semestrului intai 2005, datoria externa pe termen mediu si lung a Romania depasise 22 miliarde de euro. Totalul rezulta din 7,2 miliarde - datorie publica, 4,3 - datorie public garantata, 10,6 - datorie negarantata (majoritar privata)

De sus

Pentru a aprecia semnificatia acestor valori absolute, trebuie sa ne referim la cativa termeni de comparatie. Datoria externa aproape ca s-a triplat fata de „momentul zero” - iunie 1999 -, cand scazuse la doar 7,9 miliarde euro, iar in rezerva valutara nu mai ramasese aproape nimic.

Povara externa a crescut, in timp ce inflatia s-a redus cu mai bine de trei sferturi, de la 54,8% in 1999, la 9,7% in iunie 2005.

Se mai poate observa ca datoria publica, din punctul de vedere al ponderii, a facut schimb de locuri cu datoria negarantata, in cea mai mare parte datorie privata (45% - datorie publica in 1999, fata de o treime in prezent, 25% - datorie privata in urma cu opt ani, comparativ cu 44%, acum).

Aceste evolutii se suprapun, fireste, peste o imbunatatire a ratingului. La finele anului 2000, datoria totala era de 11 miliarde de euro, din care numai 3,6 miliarde datorie privata, iar ratingul pentru creditele pe termen lung in valuta era B minus. Urcand actualmente sase trepte, pana la rating investitional (BBB minus), datoria privata a crescut spectaculos.

Anul 2000 este important fiindca atunci statul roman a reintrat pe piata internationala de capital, dupa trei ani de pauza. Efectele „votului de incredere” se oglindesc in dinamica datoriei externe

In profunzime

Vazute de sus, aceste cifre fac o impresie mai degraba buna. Pare ca statul a facut ceea ce trebuia, ca s-a ajutat singur ca sa poata sprijini si sectorul privat, care a preluat initiativa in afaceri.

Pare ca statul isi vede tot mai mult de-ale lui - invatamant, cultura, sanatate etc. - in timp ce companiile private se imprumuta, emit actiuni, pompeaza bani in cresterea „business”-ului.

Iluzia este intarita de potrivirea intre extensia creditului extern privat si cresterea economica puternica din 2000-2004.

Dar impresia frumoasa se strica daca ne apropiem, privind economia prin lupa. Pe strazile romanesti, tot mai prost intretinute, circula tot mai multe masini de ultimul tip, la care privesc de pe trotuare tot mai multi saraci.

Acestia din urma n-au stat nici ei insa cu mainile in san, ci au dat navala la credite, imediat ce li s-a permis - practic, dupa o lunga perioada in care accesul la imprumuturi le-a fost limitat. Ei si-au inlocuit repede televizoarele, frigiderele, aspiratoarele si masinile de spalat cu marfa buna, din import.

Au intrat la rate de la doua-trei banci, iar daca mai luau cumva si salariul pe card, n-au iertat nici suma in descoperit de cont aferenta. Nu i-a batut nici o clipa gandul ca banii luati usor se vor da inapoi greu si nici ca locul lor de munca nu e asigurat pe durata de cativa ani a creditului.

Ca atare, ne dumirim repede ca imprumuturile in valuta sunt luate din ce in ce mai mult de persoane care n-au nici o treaba cu comertul exterior, dar profita de faptul ca e mai ieftin un credit in devize decat unul in moneda nationala.

Nimic nu-i poate opri pe cei mari sa-si cumpere masini de lux, iar pe cei mici sa arunce la fier vechi batranul frigider Fram si sa-si ia in loc o combina frigorifica clasa A -, dar aceste datorii nu adauga ulterior valoare. Sunt bani morti, blocati intr-o fundatura.

„Worst case scenario”

Banca centrala, cum e si normal, nu are absolut nici un control asupra datoriei externe private. Ea gestioneaza datoria publica si garantata public. Ce a putut a facut. Dupa dusul rece din 1999, cand scadentele creditelor angajate in 1995 si 1996 erau gata-gata sa bage tara in colaps, toata cantitatea de devize imprumutata de stat a ramas in rezerva valutara.

Desi se spune ca banii n-au miros, BNR detine in vistierie, inca din 2000, 2001, 2002 ori 2003, valuta care va ajunge la scadenta intre 2005 si 2012.

Statul s-a imprumutat pe termen tot mai lung, intai a reusit sa ia credite pe 3-5 ani, apoi pe 7-10 ani. Riscul de tara s-a redus pe baza cresterii rezervei valutare, asa ca dobanzile de platit sunt mai mici.

Dar datoria privata are arareori scadente la fel de lungi. Nimic nu ne asigura ca cei care nu sunt generatori, ci consumatori de valuta nu vor crea presiune. Ei vor putea cumpara de pe piata valutara banii tinuti deoparte pentru datoria publica. Datoriile acestei categorii private au ajuns mai mari decat datoria directa a statului.

Iar daca lucrurile merg tot asa, tavalugul consumului va face ca datoria privata sa depaseasca si datoria publica, si pe cea public garantata.

In contextul prezentat, nu putem sa nu ne gandim, pentru datoria externa, la ceea ce analistii anglo-saxoni numesc „worst case scenario” - varianta cea mai pesimista. Pe varfurile de plata ale datoriei pot surveni cresteri de curs care induc inflatie. Analistii straini reactioneaza.

Cu actualul mod de administrare a economiei, la primul semn de neincredere capitalurile straine pot pleca la fel de repede cum au venit. Din cateva miscari, cursul euro va ajunge cu 10.000 de lei mai sus, dobanzile se vor duce din nou la 20%, inflatia se va intoarce hotarat in zona de doua cifre si… Romania intra in recesiune.

Sigur ca, atunci cand ne gandim la ce-i mai rau, speram, de fapt, la ce-i mai bine. S-ar putea, de exemplu, ca in locul unei limuzine sa se cumpere cu valuta imprumutata un utilaj sau tot un autovehicul, dar unul utilitar, care sa produca mai apoi profit. In acest caz, eliberarea consumului nu deranjeaza, ci chiar ajuta.

Daca productivitatea marita permite amortizarea utilajului pana la scadenta creditului, ciclul se poate relua la un nivel superior. Asta inseamna chiar dezvoltare adevarata.

Circuitul vicios, in care banii intrati nu produc suficient, se numeste simplu - deficit. Deficitul balantei comerciale este finantat din investitii, credite sau transferuri, cum ar fi salariile muncitorilor romani din strainatate. Bineinteles ca nu suntem singurul stat din lume cu deficit. Si Statele Unite au sold negativ, si inca unul urias.

Diferenta este ca acolo economia se echlibreaza prin faptul ca banii intrati - investitiile directe si creditele - incep sa produca. Banii creeaza marfuri care substituie importuri sau cresc capacitatea de export.

Pe aceste cai ar fi, deci, de preferat sa fie stimulata canalizarea creditelor externe private. Din cate se vede insa, in momentul de fata se intampla taman pe dos. Sunt stimulate importurile. Nu ramane decat sa ne integram in Uniunea Europeana ca sa ni se arate ca nu se poate sa ne jucam, asa cum avem noi chef, de-a economia de piata.

Banii luati cu imprumut trebuie sa genereze dezvoltare, indiferent de cine este obtinuta - sectorul privat ori de catre stat.

Hedging in modul de gandire

Si totusi, banca centrala, teoretic, are grija doar de ce datoreaza statul, dar practic face mult mai mult. Observam ca la sase luni din 2005 datoria externa a crescut cu 4 miliarde de euro, iar pana la sfarsitul aceleiasi luni, iunie, banca a pus deoparte 3 miliarde. Din acesti bani, grosul de 2,4 miliarde a aparut inscris la rubrica datorie negarantata, preponderent privata.

Pana la urma insa, vazand ca tot cumpara si tot cumpara (ajungand cu rezerva valutara la 16,4 miliarde de euro la finele lunii august), BNR a decis sa emita niste norme care sa subtieze fluxul de devize pe piata monetar-valutara inainte de a intra ea pe pierdere.

Asadar, e bine ca statul sa-si vada tot mai mult de-ale lui - invatamant, cultura, sanatate etc. -, iar companiile private sa se imprumute si sa pompeze bani in cresterea „business”-ului. Dar, din pacate, se constata ca firmele iau credite din strainatate numai ca sa aduca mai multe importuri ori sa-si acopere lipsa de performanta prin finantari din ce in ce mai ieftine.

Intr-adevar, se poate zice ca suntem inca subindatorati, din moment ce totalul datoriei externe se gaseste undeva intre un sfert si o treime din PIB. Dar la mijloc e o problema de management. Indatorarea externa trebuie sa genereze dezvoltare, indiferent daca este realizata de sectorul privat sau de catre stat.

Altfel se creeaza impresia ca banii luati cu imprumut au fost pusi in vitrina numai ca sa arate a crestere economica.