Nici gustul puterii, dulce chiar si pentru cel mai umil calugar din turma lui Teoctist, nu i-a schimbat lui Tariceanu natura moarta de politician fara vocatie. Daca e sa-l judeci dupa gesturile din ultima perioada, doar onoarea il mai obliga sa nu-si ia ramas-bun.
Ca individ inspira onorabilitate. Tinuta, expresia fizica, vorba si toate celelalte ingrediente ale aparentei il califica usor pentru un loc de top in highlife-ul dimbovitean. E perfect adaptat lumii subtiri a celor suficienti lor insisi. E parte din acea clasa pe care si-o creeaza orice societate pentru care aceasta din urma exista doar pentru a-i plati dividende.
De aici si definitia politicii pe care membrii ei o impartasesc dincolo de orice coloratura ideologica. Pentru alde Tariceanu, el fiind personajul in discutie, politica e mai degraba un moft pe care se cheltuie doar pentru ca-si permite. Un bonus de imagine si confort psihologic fara nici o legatura cu binele public pe care, in fapt, politica il presupune in cel mai pur sens al cuvintului.
Nu, pentru Tariceanu politica nu e nici destin, cum ar fi pentru un Ion Iliescu, nici festin al ideii de putere, cum e cert pentru unul ca Adrian Nastase, ci doar un frumos disconfort. Sint lucruri pe care probabil le simt intr-un fel sau altul la Tariceanu marea majoritate a celor care il judeca in sondaje.
In cele aproape noua luni de cind e la putere, Tariceanu a reusit, ca om politic, performanta negativa de a incasa de unul singur tot ce inseamna decontul erodarii unei guvernari. Analiza facuta pe baza ultimului sondaj INSOMAR, realizat la sfirsitul lui august si inceputul lui septembrie, publicat ieri, arata acest lucru intr-un mod cit se poate clar.
Nici un alt actor important al puterii, ba, mai mult, nici macar vreunul de-al opozitiei, nu sta de la ultimele alegeri incoace pe o curba descendenta. Aici statistica, desi degraba contestabila cind vine vorba de politica si politicieni, nu prea lasa loc de ocolisuri.
Specialistii in domeniu stiu ca daca tragi o linie mediana printre procentele de popularitate ale unui politician, obtii, daca ne referim la un interval de timp suficient de mare, o informatie extrem de concludenta. Un fel de „linie a vietii“ politice care, in cazul de fata, doar la Tariceanu duce raspicat in jos.
Dar sa nu aruncam cu piatra pentru ca nu e cazul. Explicatia fenomenului are partea ei de obiectivitate. Orice putere trebuie sa-si asume din start un debuseu. Coercitiva prin definitie, puterea nu e iubita ci doar respectata. Dar respectul are intotdeauna un pret. Puternicii zilei au nevoie mereu de un stirv pe care sa-l arunce multimii.
Sondajele ne arata ca Tariceanu e singurul care dupa noua luni de guvernare se califica pentru acest rol. Un rol pe care, prelungind argumentatia de la inceput, de altfel si-l si asuma. Nici gustul puterii, dulce chiar si pentru cel mai umil calugar din turma lui Teoctist, nu i-a schimbat lui Tariceanu natura moarta de politician fara vocatie.
Daca e sa-l judeci dupa gesturile din ultima perioada, doar onoarea il mai obliga sa nu-si ia ramas-bun. A renuntat la demisie, dupa ce initial cazuse de acord cu Basescu sa provoace anticipate, pentru ca prietenii de terasa si table l-ar fi luat in ris. Nu pentru ca, precum zice gura lumii, n-ar fi avut incredere in promisiunea lui Basescu de a-i tine loc postul de premier si dupa anticipate.
Onoarea de „clasa subtire“ in care a ceda in fata unui „mitocan“ precum Basescu e aproape un sacrilegiu. Din pacate pentru el, a intrat in marea politica putin cam devreme. In vremuri precum cele pe care le traim, in care puterea cere singe rece si spinare de magar, Tariceanu nu e decit un neavenit.
Un politician cenusiu, care ar fi facut mai bine sa astepte timpurile in care a face politica in Romania inseamna a-ti omori timpul cu talent fara a plictisi pe nimeni. Pentru Romania de-acum, Tariceanu e de-a dreptul plictisitor. Si pentru unii, chiar usor ridicol.
