Au trecut patru ani de la atentatele teroriste de la 11 septembrie 2001, dar semnele de intrebare legate de circumstantele acestei tragedii persista. Si vor persista, probabil, mai mult chiar decat misterele care inconjoara asasinarea lui John F. Kennedy. In ambele cazuri, serviciile secrete poarta, in mod evident, o mare responsabilitate. Diferenta de miza este, insa, colosala.

Crima de la Dallas, din noiembrie 1962, a schimbat fata Americii. Atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat fata lumii intregi. Cine a avut, insa, de castigat de pe urma acestei nenorociri? Raspunsurile la aceasta intrebare - obligatorie in cadrul oricarei investigatii - sunt mai nelinistitoare decat toate inadvertentele, omisiunile si balbaielile concluziilor oficiale ale Washingtonului.

Atentatele de la World Trade Center si Pentagon au avut loc la zece ani de la un alt mare eveniment istoric: destramarea Uniunii Sovietice, la doi ani de la prabusirea comunismului in Europa de Est. A fost un deceniu al marilor sperante: razboiul rece se sfarsise, democratia invinsese. Din dusman implacabil, Moscova devenise aliat de nadejde al Washingtonului.

Ramase singura supra-putere globala, Statele Unite nu mai aveau motive sa se teama de nici un fel de adversar. Suprematia Americii nu mai era constatata de nimeni. Nu pentru toata lumea, insa, aceasta noua realitate era imbucuratoare. Marele perdant: industria mondiala de razboi.

Pentru giganticul complex economico-militar din SUA, la mijlocul anilor '90, perspectivele erau de-a dreptul dramatice. Departamentul Apararii si serviciile secrete se confruntau cu drastice reduceri bugetare, se vorbea despre reorganizare, restructurari, ba chiar despre desfiintarea anumitor institutii.

Sistemul se confrunta cu o criza fara precedent dupa sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial. Organizatii extrem de puternice (ca bani si influenta) ramasesera aproape peste noapte fara obiectul muncii. Disparuse inamicul impotriva caruia se mobilizasera, timp de aproape jumatate de secol, uriase resurse umane si materiale.

Insasi existenta Organizatiei Atlanticului de Nord era pusa in chestiune. Cu cine se mai putea lupta NATO, odata spulberat pericolul comunist? Un nou dusman trebuia identificat. Sau inventat, spun scepticii.

Multe studii si analize publicate in acea perioada concluzionau la unison: noul inamic al lumii democratice va fi terorismul. Tot atunci a fost lansata pentru prima data sintagma de "razboi asimetric". Este interesant de subliniat ca, in acest caz, teoria a precedat evenimentele. O remarcabila putere de anticipatie pentru niste servicii secrete acuzate ulterior de cea mai crasa incompetenta.

"Premonitiile" americanilor nu s-au oprit, insa, aici. Stim, de exemplu, ca planurile interventiei militare din Afganistan fusesera perfectate cu luni bune inaintea atentatelor de la 11 septembrie 2001.

Sau ca actualul razboi impotriva terorismului lansat de Administratia Bush se inscrie perfect in strategia globala formulata, inca din 1998, de ultraconservatorii din Project for a New American Century (PNAC). Simple coincidente? Poate ca da. Sau poate ca nu.

Cert este ca pentru industria militara americana, 11 septembrie 2001 a fost o adevarata mana cereasca. Lumea democratica are, din nou, un dusman. Si inca unul ideal. Invizibil si omniprezent. Odios si indestructibil. In fata caruia poti castiga toate bataliile, fara ca el sa piarda, totusi, razboiul. Fiindca Doamne fereste ca razboiul sa se incheie!

Primejdioasa perspectiva a unei paci de durata a fost inlaturata. Banii au inceput din nou sa curga, si inca la un nivel fara precedent. Fiindca razboiul este, sa nu uitam, o mare afacere. Presedintele Dwight Eisenhower avertizase, la sfarsitul anilor '50, cu privire la riscul ca aceasta afacere sa impuna prioritatile politicii americane.

Dupa moartea lui Stalin, Eisenhower sperase intr-o normalizare a relatiilor cu Uniunea Sovietica. S-a izbit, insa, de rezistenta feroce a complexului militar-industrial american. Fostul general care se acoperise de glorie pe campurile de batalie ale celei de-a doua conflagratii mondiale a fost invins de propriul sistem. Un sistem care, pentru a supravietui, are musai nevoie de un inamic.

Fiindca razboiul, ca si spectacolul, trebuie sa continue.