Cand, la inceputul anului 1990, l-am vazut in boxa acuzatilor pe fostul ministru de Interne Postelnicu, incolacit, morfolind servil un dosar cu miros de starv, tarandu-se spasit si suierand energic „Onorata instanta, am fost un dobitoc!", mi s-a facut rusine si greata de toate tacerile la care am fost partas.

Dumnezeule, mi-am zis, de cine ne-am lasat condusi? De cine ne-a fost frica? La urma urmei cum de-am vietuit atat timp cu jegul pe grumaz?

De catava vreme, vorba lui Cracanel „nu de multe ori, da’ cam des", cand il vad sau il aud pe domnul Basescu, incep eu insumi sa ma simt un dobitoc, invaluit de un melancolic si matern sentiment de solidaritate nationala, hranit procentual de votul fara scapare al traditiei electorale autohtone in care, fatal, niciodata n-ai ce sa alegi.

Acum vreun an, cu lacrimile siroind pe stolojan*, fostul reprezentant Navrom la Anvers, incheia transmisia, precum un redivivus Toma Alimos inflanelat si cu voce tremuranda, „Ehei, baieti, din noiembrie, la tepe in Piata Victoriei!", umplandu-ne de speranta atat familiile, cat si ulterior Popesti-Leordeniul de dosarele coafate ale SRI.

Ei bine, „onorata instanta", iata, am fost niste dobitoci! De ce? Pentru ca teapa nu era pentru cine ne gandeam noi, ci chiar pentru noi! Plecat viclean de sale, proaspatul presedinte ales s-a indreptat spasit si a pupat mana Patriarhului, crezand ca, astfel, va starni fiori duhovnicesti in dreptmaritorul electorat pesedist si la nevoie degraba frecventabil peremist.

Dupa ce a fatait, ca primar, neamul cu catedrala de colo-colo prin urbe, de curand, nastrusnicul birlic marin i-a pus-o in brate noului ministru al Culturii si i-a spus Preafericitului ranjind, „te rezolv". Unii sunt de parere ca avem de-a face aici cu iscusinta unui jucator de poker care a stiut, spre deosebire de predecesorii sai, sa faca la timp un „pe de trei" aducator anticipat de voturi.

In ceea ce ma priveste cred, mai curand ca vom avea un „P.D.3" (altoit baroc si multicolor)!, iar deocamdata, n-avem de-a face decat cu o sinistra cacealma, in urma careia Biserica a fost pusa intr-o situatie extrem de stanjenitoare, ale carei consecinte abia mijesc.

La o adica, replica Scatiului e deja pregatita: „Preafericite, io am vrut sa te servesc, da’ daca n-a vrut Europa si societatea civila!!" Dupa ce a deschis - inchis scoala, dandu-se pe sine (lui) exemplu, dupa ce a vrut-o pe doamna Musca intaistatatoare la Camera Deputatilor, fara sa-i pese de accidentele bleu-marin ale acesteia (vorba aceea, fiecare cu Anvers-ul lui!), domnul Basescu si-a luat

zborul catre Statele Unite ale Americii, multumit de sine si reconfortat de similitudinile celui care nu vede nici o diferenta intre Katrina si Sulfina.

O data ce s-a vazut peste Ocean, fara sa-i pese de vestile alarmante care anunta marirea gaurii din stratul de ozon, domnul Basescu a inceput sa emita incontinent noxa dupa noxa, tinand cu tot dinadinsul, ca orice „patriot nationale", sa adauge strop de contributie neaosa la topirea calotei, spre beneficiul planetar.

Optiunea sa transatlantica pentru sistemul unicameral a nascut vii reactii in Internationala imbecililor, proband inca o data, daca mai era nevoie, ca in PSD se sta bine cu auzul, adica nu avem „autisti", domnul M. Geoana (fost ambasador si ministru de Externe) explicandu-ne cu gesturi, nu demult, doct si la televizor, ca autistul e cineva care are probleme cu auzul. Acestea fiind zise, domnul A.

Iorgovan (de asta data un autist autentic) a fost trimis acasa sa vina cu parintii tunsi (respectiv domnul I. Iliescu tuns).

Ajuns la tribuna ONU, domnul Basescu a oferit lumii intregi un deprimant recital (citit) de limba engleza, stilul smuls, scrasnit si sacadat, evocand duios mixerul meu caruia i se-ncurca paletele in viteza intai ori vocea lui Robotel, personaj din vremea copilariei cand ascultam fascinat la radio emisiunea educativa pentru scolari (anii I-IV) „Vreau sa stiu".

Imaginile de la televizor, ne-au aratat-o (h?las!) pana si pe Elena Udrea explicand (tot cu gesturi) unui oficial ca o sacaie ceva la sonor sau ca are probleme cu auzul, cu alte cuvinte ca e si dansa autista.

In loc sa bata asta-vara podul, carciumile si festivalurile de muzica usoara, exprimandu-se competent asupra prizei cimentului si promptitudinii chelnerilor, sau a trocului iti dau vaca, iti iau vaca, domnul Basescu s-ar fi cuvenit sa-si exerseze macar discursul de la ONU, astfel incat sa-l poata rosti fluent (curgator), fara sa intre in litigiu cu elementarul bun simt, politetea unui minim protocol si sa ne faca de rusine.

Este adevarat ca America este tinutul tuturor posibilitatilor, dupa cum si Romania a demonstrat din plin ca e taramul tuturor posibilitatilor. Numai ca, fiecare cu posibilitatile lui.

Prin tot ce respira si face, domnul Basescu demonstreaza ca ii este mai aproape dinamica spritului decat receptia, fleica sau chifteaua pe gratar decat dineul colocvial, bancul gros decat anecdota, flegma decat apoftegma.

Marginal, cu aspiratii de centru, el nu este (deocamdata?) un presedinte, ci mai degraba un fel de jupan**. Aruncand petarde si cultivand stilistica scandalului (pentru care avem talent berechet!) domnul Basescu se dovedeste un „jucator" primejdios de ahtiat dupa putere, pe termen cat mai lung. Ca e Bechtel, ca e OMV, ca e Catedrala Neamului n-are importanta, el e jupanul si tatucul.

Noi, teapa si rusinea. In curand nu o sa mai vrea Bucurestii, ci Targovistea. Nu va grabiti, la Cetatea de scaun si la statutul ei voievodal ma refer.

Si daca, la urma urmei, o sa fie alegeri anticipate, pe cine sa votez, jupane, ca sa nu imi mai fie rusine?

---

* st?los (gr. bizantin) – flota, termen nautic cu sensul generalizat: mare numar de corabii, multime de lucruri sau fiinte in miscare. Vezi L. Saineanu – Dictionar universal al limbei romane, Ed. „Scrisul romanesc", Buc., 1929, pag. 618.

** jupan – de la slavul jupanû ce inseamna capetenie de tinut sau de oras (cf. aceluiasi dictionar pag. 351).