Dupa ce vezi, cinci luni la rand, sate scufundate pana la streasina si jandarmi atarnati de elicoptere incercand sa aleaga din puzderia de maini intinse de pe acoperisuri, e si greu sa-ti mai amintesti cu ce a inceput filmul de groaza al inundatiilor din 2005.

Cu o stire a jurnalelor TV bagata pe la momentul la care publicul-tinta incepe sa pipaie dupa telecomanda. Pe o sosea din Banat, niste insi pescuiau carasei esuati in mijlocul DN-ului peste care daduse apa de-o palma.

Ce harlete? Ce saci de nisip? Satul din fata viiturii se ridicase cu ligheane, cu galeti, cu cosuri, gramada pe chilipir. A doua zi, oamenii care pozasera in direct, cu pestele de coada, ar fi putut pescui si la ei in casa, dar nu mai aveau case.

Cu un ministru al Mediului care, daca mai anunta mult scaderea debitelor, o sa ramanem fara nici un pod, guvernul si-a demonstrat destul de clar competenta.

Cu Tariceanu, care i-a obraznicit pe sinistrati ca vor conditii de hotel, s-au lamurit si chestiunile „de suflet". Nenorocirea e ca, in Romania, rezolvarea problemelor grave nu poate veni decat de la Bucuresti.

La noi, descentralizarea administratiilor locale a ajuns atat de departe, incat bugetul unei comune n-ar avea bani nici de ajutoare sociale, daca nu i-ar picura judetul bani la buget. Iar judetul sta si el cu mana intinsa dupa banii de la centru.

Asa s-a ajuns la reactia aproape mioritica a comunitatilor locale, din timpul inundatiilor. Val dupa val, primariile au asteptat ajutorul, chiar dinainte sa intre apa in ele.

Pana si premierul, care a dormit o noapte „pe tare", cu sinistratii, ca sa-si depaneze imaginea, a izbucnit ieri: „As vrea ca localnicii sa iasa din aceasta stare de pasivitate", a spus Tariceanu.

Cand se rupe digul si vine apa de patru metri, vinovate sunt numai autoritatile centrale – si astea de acum, si alea de dinainte. Dar cand vezi ca iti creste Valea Seaca din capul satului, de se face Dunare, poate ca e mai bine sa-ti desfunzi santul de la poarta decat sa stai pe prispa.

Cam asta a riscat sa spuna premierul, dupa al saselea potop. Si nu e chiar o vorba goala. Transmisiile live, care ne-au umplut de lacrimi in atatea randuri, ne-au aratat si imagini jenante.

Sate nenorocite pe jumatate, in care „comunitatea" era impartita tot pe din doua: unii care incercau sa astupe gauroiul din baraj si ceilalti care, dupa noul obicei, iesisera sa dea la peste. Militari care carau saci singuri, de parca incercau sa apere vatra lor, nu a satului.

Este adevarat ca, in multe locuri, nici n-ai avea pe cine sa contezi. Nu toate satele sunt ca in Harghita, unde localnicii si-au refacut singuri casele in doua saptamani de la dezastru. Pe unde populatia majoritara o formeaza pensionarii de la CAP, chemi ajutoare. Dar si indolenta primarilor de tara a fost zdrobitoare.

A ramas de pomina primarul din Galati, care a citit faxul de avertizare si n-a spus la nimeni ca vin puhoaiele. Sau ala din Suceava. De doua ori a primit bani sa repare o punte, pana sa vina apa si sa o termine, cu tot cu niste amarati.

Evident ca nu se pot compara cu un Ontanu de Bucuresti, care poate scoate numai din subordinea lui 200 de insi care sa intareasca Plumbuita. Dar „Pazea, ca da apa!" puteau sa strige pe ulita.

Solidaritatea comunitatilor a fost probata si la Mogosoaia, unde proprietarii de palate n-au reusit sa gaseasca salvatori, nici daca-i plateau. Au ramas cu banii sa-si scoata apa din living si jeep-ul la uscat. Sigur, e absurd sa le jelesti parchetul si plasmele de home cinema.

De plans sunt amaratii care o sa faca iarna in cotete, pentru ca guvernul nu le-a sapat nici fundatiile. Inclusiv aia din Asau, de-au venit italienii sa le faca un soi de case-rulote. Au plecat intristati: satenii le furau din materialele de constructii.