Miron Cozma reprezinta ultimul reziduu al esentei violente a comunismului, care inseamna aruncarea unei mase de cetateni impotriva altor cetateni ai aceleiasi tari.

Doctrina cu caracter profund infractional, bazata pe lovitura de stat, jefuirea de bunuri private, executarea si intemnitarea ilegala a oponentilor politici, ridicata la nivel planetar de spargatorul de banci Ioska Stalin, comunismul a incercat intotdeauna sa-si compuna o fata democratica, sa

mimeze statul de drept si parlamentarismul. Dar orice lider comunist, odata ajuns la stramtoare, uita de fasoanele legalo-democratice si se intoarce disperat la izvoare, chemand „oamenii de bine" sa faca ordine.

Miron Cozma este odrasla monstruoasa din pivnita politicii romanesti. „Mineriadele au avut si ele niste cauze", a zis mostenitorul impuscatului Ceausescu. Ca si cum ar putea exista cauze care sa justifice snopirea in bataie a unui civil neinarmat de catre 10-15 bestii cu bate.

„Or fi avut si baietii astia motivele lor", mai zicea acelasi Ion Iliescu despre brutele sepepiste care l-au batut pe functionarul de stat Serban Pretor pentru ca avea Trabant.

Sentimentalul declarat Ion Iliescu are mereu nostalgia pumnului muncitoresc sau a sutului in stomac aplicat de „organe" unor „elemente descompuse" ale societatii.

O alta odrasla a tovarasului de la Ape, juristul, proceduristul, europenistul Adrian Nastase, n-a ezitat sa ordone „organelor", bratul inarmat al poporului, umflarea de pe strada a doi insi care il scrisesera „de rau" pe Internet. Ceea ce s-a dovedit a fi doar un surogat pentru pornirile launtrice care l-au facut pe dl.

Nastase sa impuste metodic 23 de mistreti intr-o singura zi. La o radiografie pe dezbracatelea s-ar vedea, in „rafinatul" Nastase si primitivul Cozma, urmele stramosului comun, gorila rosie din care se trag amandoi.

Cat despre taranistii si liberalii care, in toamna lui 1991, intr-un Bucuresti plin de fumul incendiilor si de gaze lacrimogene, il salutau pe Miron Cozma si ai sai cu aplauze si degetele ridicate in V-ul victoriei, cum altfel pot fi clasificati decat ca jivine politice? Ca sa nu mai vorbim de C.V.

Tudor, alcatuitorul de liste cu tradatori de tara, care il astepta pe Cozma in costum alb in bariera Bucurestilor.

Fiecare dintre regimurile care s-au succedat in acesti 15 ani au incercat sa-l foloseasca pe seful de banda Miron Cozma pentru a-si satisface setea interioara de a inchide gura adversarilor politici cu pumnul – ce atatea dezbateri, deliberari si voturi? Caci Cozma a fost un sef de banda, nicidecum un lider sindical, cum tot pretinde

neobosit. In iarna lui ’99, poetul capului in gura avea un contract nescris cu ortacii: ei ii plateau o supervila la Snagov, limuzine, bodiguarzi, sejururi romantice in strainatate, iar el se angaja sa smulga prin forta de la autoritati bani pentru mineri.

10.000 de dolari pe cap de ortac si nu mai avem nici o pretentie – asa suna la un moment dat filosofia sindicala a lui Cozma, care se visa cel putin guvernator al Regiunii Autonome Valea Jiului.

Ca si Ion Iliescu, Cozma repeta cu incapatanare ca el e aparatorul celor multi.

N-are importanta ca unii dintre acesti multi sunt niste nesimtiti care asteapta sa vina statul sa le scoata namolul din ograda, in vreme ce ei consuma din greu la carciuma, ca altii fura din materialele de constructie trimise ca ajutoare pentru refacerea caselor sau chiar din casele

prabusite ale consatenilor napastuiti. Nici Iliescu, nici Cozma nu spun ca ei sunt aparatorii celor cinstiti, corecti, harnici, chibzuiti, care dau dovada de simt civic.

E suficient sa fie multi, adica musai buni si obijduiti, ca sa-i poata coplesi pe cei putini, prin definitie rai si imbuibati – in miezul retoricii comuniste numarul, cantitatea tine loc de criteriu moral.

E treaba Justitiei daca Miron Cozma va mai petrece un timp in puscarie sau nu. Dar fie liber, fie inchis, el ramane caricatura pletoasa si sangeroasa a majoritatii politicienilor romani.