Daca in lumea culturala se pot face predictii - si se pot! -, am sa fac si eu una: in mod normal, Don Quijote-le Adei Milea va fi unul dintre evenimentele toamnei 2005!

Ca spectacolul se va numi „D’Quijote", asa cum a fost botezat pentru cele citeva reprezentatii de proba, ca va fi un fel de Ada Quijote si Dorina Panza, cum ar suna intr-o varianta personalizata, ca se va pastra, pur si simplu, titlul lui Cervantes, nu are importanta. Important e ca avem, in fine, un echivalent perfect compatibil (si necopiat!) cu musical-urile din Occident.

N-am sa spun ca agentii de pe Broadway se vor buluci sa preia feeria epopeic-comica imaginata de Ada Milea si lucrata cu admirabila sa echipa de sunete, zbierete si soapte. Dar daca n-au sa se buluceasca, va fi spre marea si eterna lor pierdere.

Trebuie spus, totusi, ca nu exista nimic broadway-esc in aceasta falnica descatusare de energii lirico-muzicale.

Desi ai s-auzi din plin cintari - si inca ce cintari! -, n-ai sa vezi „lumini de baluri": decorul e minimalist, miscarea scenica si interpretarea actoriceasca - reduse aproape de zero: doar patosul unui cvintet - Ada Milea (chitara, voce), Dorina Chiriac (voce), Adrian Cristescu (pian), Bobo (chitara electrica, voce), Romulus Chiciuc (vioara, voce) - fascinat de propria munca si o imensa placere

de a (se) juca. Costumati ca pe strada, artistii iti transmit din prima clipa un semnal limpede: spectacolul te priveste direct, e povestea ta, spusa pentru tine si prin tine.

Opera de scoala noua

„Trama" - expusa pe cinci voci si citeva instrumente - e cea bine stiuta din cartea lui Cervantes. Ada Milea a ramas fidela nu doar spiritului, ci, intr-un mod straniu, si literei: desi versurile ii apartin in totalitate, compozitoarea a reusit sa pastreze miraculoasa nebunie a spaniolului.

Regasim, in mici rame narative, principalele momente ale epopeii burlesti a hidalgoului indragostit de Dulcineea: luptele cu morile de vint, intimplarea cu oile, iubirea lui Quijote etc. „Tot e-adevarat, tot, tot e-adevarat" - ca sa citez din „libretul" acestei opere de scoala noua.

Meditatie despre iubire si putere

Episodul central al spectacolului este insa cel al Insulei guvernate de Sancho. Avem aici o ilustrare a ideii lui Miguel de Unamuno despre „quijotizarea" lui Sancho, contrabalansata de aceea a „sancho"-izarii lui Don Quijote.

Ada Milea a explorat mai ales dimensiunea comica a romanului, trecind-o printr-o multitudine de filtre muzicale, de la cupletul de bulevard, la jazz, bel-canto, commedia dell’arte, blues, recitativ, la inflexiunile soul si etno.

Perfect armonizata, echipa straluceste prin cele doua protagoniste. „Travestiul", in care poti citi destinul interpretilor si-al eroilor deopotriva, este o asumare dezinvolta a conditiei etern-umane: dragostea strabate ca un fier incins drumul pe care „echipa Quijote" il strabate cu infinita delicatete.

Linistea ocrotitoare a pianului admirabil minuit de Adrian Cristescu, isteria bine temperata a viorii (si vocii) lui Romulus Chiciuc, neregularitatile sonore marca Bobo constituie un decor in care impecabila colaborare dintre Ada Milea si Dorina Chiriac straluceste de la un capat la altul.

Zbenguiala in cheie comica

Umorul debordant, ironia tandra, cinismul aproape calin se ingemaneaza in una dintre cele mai fericite experimente culturale romanesti din ultima vreme.

Don Quijote-le Adei Milea transcende genurile si anuleaza prejudecatile: la confluenta artelor si a sensibilitatilor (de la „teatrul sarac" la indraznelile muzicale postmoderniste), autoarea a pus la bataie nu doar o enorma abilitate artistica, ci si o serioasa implicare intelectuala.

Departe de a-l trada pe Cervantes, varianta Milea ni-l readuce in intreaga lui expresivitate, cu „grozavele spaime zurgalaiesti", „prodigioasele si nemaivazutele batalii", cu muncile si iluziile unei perechi de „reformatori" utopici care-au purces la transformarea lumii, si-atitea alte „lucruri care tin mai mult de adevar decit de discernamint", cum spunea insusi parintele lui Quijote.

Pentru aproape o ora, sub bagheta hidalgoului celest Ada Milea, lumea devine mai frumoasa: o cuceritoare zbenguiala in cheie comica, o lectie tandra despre vis si viata.

P.S. As fi dezamagit sa constat ca nici in epoca post-sararilor si-a post-spiess-ilor - cind, vai!, se merge cam pe-acelasi tipar al montarilor pe cit de sclipicioase, pe-atit de flescaite - nu se va gasi vreun teatru dornic sa gazduiasca, intr-o formula convenabila si stabila, aceasta bijuterie.