…Din toata rumoarea confuza, agitatia sterila si galagia informa plesnind de sanatate ce se preling din odai pe scarile si peretii unui bloc-cazarma de la marginea Bucurestiului istoric, "zgomotul" cel mai viu, mai sanatos si mai natural este doar cel produs de moartea domnului Lazarescu:
titlul in antifraza pe care regizorul si scenaristul au voit sa-l dea filmului lor este profund inselator, caci nu greoiul, puternicul, rubensianul si vitalul "alcoolic" Lazarescu moare cu adevarat de-a lungul acestei "povesti" din cartierul nostru, ci lumea sfrijita si aseptica a marionetelor inconjuratoare.
Sunt mai multe "cercuri" ale Infernului meschin si banal intre care se stinge cu o rara demnitate si forta de a muri domnul Lazarescu.
E, mai intai, cercul mic si domestic din interiorul unei locuinte ca si nelocuite: cu un telefon ce paraie aducand cate un sunet ori "mesaj" din alta lume, indepartata si pierduta, incomunicabila; cu sticla de plastic mereu plina pe jumatate din care soarbe omul cu "fermoar pe burta"; cu pisicile, singurele acceptabile "animale de companie", amortite si ele intr-un somn nesfarsit.
Nimic "artistic", aranjat si premeditat in interiorul acestui prim "cerc", inchis, in care-si duce viata ce trage sa moara domnul Lazarescu.
Al doilea cerc din micul infern se deschide spre marunta lume de vis-à-vis, cu metafizica gospodareasca a peltelei ce da in foc, cu blajinele injuraturi incurajatoare ("las’ ca n-ai nimic!") ale vecinului cumsecade.
Nici vulgaritatea familiara si duioasa din acest cerc al mortii domnului Lazarescu n-are nimic "artistic" in ea, nu e preparata, ci doar surprinsa si fotografiata.
Vine la rand "scara" blocului, pe care urca si coboara, nepasatori sau inocenti, maturi si copii, strecurandu-se nesimtit pe langa domnul Lazarescu: o scara ca oricare alta din Balta Alba a lui Negoita sau Rahova lui Vanghelie, pe care urcam spre un cer tesit ca un acoperis de plumb ori coboram direct in groapa umeda de la Izvorul Nou…
Lipsa de orizont nu-i, nici de asta data, efectul "artei", conotative, ci al vietii "asa-cum-este-ea", denotativa, ca intr-un documentar fara comentariu: in asta cred ca sta forta acestui film neobisnuit in care crisparea "artistica" e insesizabila, "arta" lui suprema constand, mi se pare, intr-o uimitor de naturala si brutala deschidere a hodorogitelor porti ale vietii.
In fine, ultimul "cerc" al vietii domnului Lazarescu – dincolo de care incepe "arta" care-l ucide – este chiar ambulanta, "caruta mortii" ce-l cara, horcaind, din statie in statie spre capatul noptii.
Este insotit de singura fiinta vie ce se mai poate zari in film: asistenta, "doamna Mihaela", un fel de bland luntras Charon ce se chinuie sa-si treaca omeneste clientul peste Styx.
In rest, avem de-a face nu cu personaje din "sistemul sanitar", ci cu o lume de stafii albe, intesata cu marionete cu suflet de carton cuprinse de agitatie stearpa si goana sterila, murind fara sa stie intr-o nesimtita moarte cotidiana, dar privita intens de ochii telescopici ai domnului Lazarescu: acestia, ochii ramasi vii ai celui ce trage sa moara sunt, de fapt, "aparatul de filmat" care fixeaza si defineste lumea filmului.
O lume infinit mai vulgara in curatenia ei clorotica si scrobita "artistic", decat nuditatea rubensiana "manjita" sanatos de mizeriile vietii ce se duce a domnului Lazarescu. Un domn care se sfarseste cu o forta coplesitoare ce nu este a mortii, dar a vietii.
Putem zice ca singurul om viu din aceasta lunga calatorie spre capatul noptii este monumentalul domn Lazarescu: un film ne-"artistic", "Moartea domnului Lazarescu" mi se pare un triumf al vietii…
