Cum gandeste o persoana invechita (de Octavian Paler)

de Octavian Paler     Cotidianul
Marţi, 25 octombrie 2005, 0:00


Am vazut, mai ales in ultimii ani, prea multe canalii tinere semanand perfect cu canaliile batrane, ca sa mai fiu tentat sa consider tineretea o valoare in sine.

Nu stiu daca si alti batrani din Romania isi dau seama ca noi, cei din varsta ultima, suntem din ce in ce mai enervanti. Eu, unul, da. Ce-i drept, initial m-a socat faptul ca s-a ajuns, chiar la ura, dar dupa aceea m-am obisnuit. Si nici nu ma mai mir. Stiu prea bine ca in conflictul, natural, dintre generatii, batranii n-au avut niciodata, si nu pot avea nici azi, vreo sansa.

Noi aparam in mod ridicol si inutil niste ruine biologice si niste tristeti cu care o societate avida de viitor nu are ce face. Vremea noastra a trecut. Si tot ce mai putem spera e sa nimerim intr-o lume mai buna „dincolo". Daca exista un „dincolo".

Pentru a nu fi rau inteles, sa mai spun cateva banalitati. E limpede ca viitorul e al tinerilor de azi, nu al batranilor, si ca ei vor face ce vor vrea din el, indiferent de cartelile noastre. Imi e la fel de limpede ca regenerarea Romaniei, daca va exista o regenerare, nu poate veni de la oameni de varsta mea.

Cui apartine viitorul au priceput si fascismul italian, si nazismul, si comunismul, si legionarii, deoarece, fara exceptie, au mitologizat tineretea pentru a se servi de ea. Dar asta e o alta poveste. Pe mine nu ma supara nici impertinenta pe care o arboreaza unii juni politicieni, desi ea nu e totdeauna de bun gust.

Ma supara doar atunci cand tineretea acopera un „nimic" mai proaspat si mai galagios decat un „nimic" reumatic.

N-am motive personale in aceasta problema. Sfaturi nu tin sa dau, intrucat prejudecatile si indoielile cu care m-am ales din experienta mea nu-mi servesc prea mult nici mie. Si nu ocup nici un loc care sa fie dorit de cineva mai tanar. Nu incurc decat moliile care se odihnesc printre cartile mele, in biblioteca, inainte de a-si incepe numarul de balet prin camera.

Pe deasupra, nu fac parte dintre batranii care cred in minciuna ca batranetea ar fi „varsta intelepciunii". Mie, batranetea mi-a rezervat, in afara de melancolii, o singura mare revelatie. Ca modestia nu e deloc o virtute, cum zic stereotipurile clasice.

Modestia e o stare de decadere pe care trebuie s-o suporti, vrei, nu vrei, la varsta mea, cand te vezi obligat sa intelegi ca nu exista vanitate inteligenta. La douazeci sau la treizeci de ani ar fi o prostie sa fii modest. Daca nu vrei atunci sa reformezi lumea, cand s-o faci? Idealurile cer si putina nesabuinta.

Dedal, tatal, si-a vazut cuminte de zborul sau spre Sicilia, dupa ce a evadat din labirint. Doar fiul sau, Icar, a pornit-o spre soare.

Dar intrucat mai fac parte (sper) din poporul roman, as vrea sa marturisesc ceva. Imi place din ce in ce mai mult sa ma consider o „persoana invechita". E unul dintre rarele momente in care ma simt impacat cu mine.

Si daca as putea uita de inconvenientele fiziologice de care se loveste orice „om vechi" sau as avea norocul (bat campii acum) sa scap, printr-un miracol, de ele, as fi gata sa adaug ca fac aceasta marturisire cu orgoliu.

Sa ma explic. Am observat ca multi batrani sufera de niste complexe care ii determina sa fie ipocriti. Nu le place sa admita ca au pierdut pasul cu ceea ce e nou, ca au devenit cam anacronici, ca sunt vazuti ca niste „vechituri". De aceea ii lingusesc pe tineri, ca sa le demonstreze ca gandesc „tinereste".

Practica un soi de mita sentimentala, in speranta ca nu li se vor mai imputa ridurile sau umerii garboviti. In ce ma priveste, nu m-as putea lauda ca nu fac uz niciodata de ipocrizie, dar am vazut, mai ales in ultimii ani, prea multe canalii tinere semanand perfect cu canaliile batrane, ca sa mai fiu tentat sa consider tineretea o valoare in sine.

Pe urma, nu am nici un respect pentru modul american de a judeca, in care conteaza doar „joburile" si „banii". Stiu, fireste, si eu ca un idiot sarac este doar „un idiot", in vreme ce un idiot bogat este, in primul rand, „un om bogat", dar asta nu ma face sa apreciez „pragmatismul", care e la moda, azi, in Romania, in special printre tineri, am impresia.

Nimeni nu se mai osteneste sa afle (dintr-un dictionar, macar) ce pretinde pragmatismul in filosofie (ca nu e adevarat decat ceea ce este util si avantajos din punct de vedere practic), in schimb moda a impus acest cliseu: daca esti „pragmatic", esti ceea ce trebuie azi; daca nu, esti terminat (sau invechit ca mine). Idealuri? Idealurile (in caz ca mai exista) au ceva vag si vechi.

Miros a mucegai si nu ofera nimic sigur. Pe cand pragmatismul te invata sa poti sa mergi linistit spre nicaieri, daca o faci cu o viteza corespunzatoare si cu mijloace din ce in ce mai moderne, pentru a avea randament.

Bineinteles, nu e de conceput o lume fara „pragmatici". N-am mai avea ce manca sau cu ce ne imbraca. N-ar mai exista nici politica, probabil. Ceea ce deplang eu, in calitate de persoana invechita, este altceva. Ma tem ca moda „pragmatismului" e ca gripa aviara pentru „nebunii" (cati or fi?) pe care ii intereseaza nu numai ce este „avantajos", ci si ceea ce le da un sens in viata.

E „util" si „avantajos", oare, patriotismul azi? N-as zice. Judecand dupa ceea ce se vede de cincisprezece ani in Romania, nu patriotismul umple buzunarele. El produce doar caraghiosi care vorbesc in pustiu.

Si daca argumentele mele nu conving, imi ramane o scuza. Pentru mine, e prea tarziu ca sa iau in serios avertismentul pe care l-am vazut pe usa unui astronom la Boston: „O mancare buna valoreaza mai mult decat un cer instelat".

















333 vizualizari


Abonare la comentarii cu RSS

ESRI

Top 5 articole cele mai ...



Hotnews
Agenţii de ştiri

Siteul Hotnews.ro foloseste cookie-uri. Cookie-urile ne ajută să imbunatatim serviciile noastre. Mai multe detalii, aici.
hosted by
powered by
developed by
mobile version
Duminică