Toata tevatura pe care actualul presedinte al FRF o face in preajma alegerilor arata, fara umbra de indoiala, ca ii e frica de rezultatul lor.
Cine si-ar fi imaginat ca Mircea Sandu va declara (fie si cu un zimbet ironic) ca va accepta orice functie sub presedintia eventuala a lui Gica Popescu? Si ca acesta ar face o mare greseala daca nu i-ar propune una. Declaratia dovedeste doua lucruri. Primul: o anume nesiguranta incepe sa puna stapinire pe Mircea Sandu, asa de batos pina deunazi.
Al doilea: problema presedintelui FRF nu e doar aceea ca ar putea pierde alegerile, dar aceea a ilegalitatilor de tot felul pe care succesorul sau le-ar putea descoperi in activitatea de cincisprezece ani a federatiei.
Comportamentul lui Mircea Sandu din ultimele saptamini este greu de inteles fara noul sentiment prea uman care il incearca. Il credeam un individ secretos, tinind sa apara echilibrat si intangibil. Doar o sperietura zdravana l-a putut face sa-l dea afara pe Craciunescu intr-o clipita, ba sa-l mai si injure ca la usa cortului. Furia e un sfetnic la fel de prost ca si frica.
Furios, Sandu n-a mai fost niciodata. Oricum, nu in public. Scoaterea presei din sala e un indiciu pretios. In loc sa-si arate supararea pe ziaristi, trebuia sa incerce sa le cistige increderea. Sa joace teatru in prezenta lor.
Abilul presedinte care i-a readus, ca din intimplare, la Casa Fotbalului pe Blatter si pe Johansson si-a dat in petic, invitindu-i la o masa pe membrii votanti ai Adunarii Generale cu o seara inainte de alegeri. Asta e gafa curata.
