S-ar parea ca Uniunea Europeana nu-si poate depasi crizele decit dupa ce liderii sai se hartuiesc reciproc citeva zeci de ore. Dupa care, obositi si cu neuronii intinsi la limita, zimbesc gales si asigura lumea ca Europa are un viitor cert. De data asta, au fost 30 de ore.

Inaintea si in timpul acestor ore, ziarele ii prezentau pe principalii incapatinati de acolo, Blair si Chirac, ca pe doi cavaleri medievali in plin turnir.

La final, au iesit obositi, dar zimbind. Iar Chirac a declarat nici mai mult, nici mai putin, decit ca: „toata lumea isi da seama ca a fost nevoie de mult curaj din partea domnului Blair, care a nu fost intr-o situatie usoara. Doresc sa ii aduc omagiul meu".

Cred ca Blair ar fi preferat mai degraba niste renuntari din partea Parisului decit omagii personale, pentru ca imediat a doua zi presa britanica, opozitia si chiar membri ai propriului partid l-au tratat de tradator.

Un ziar a calculat ca fiecare „barbat, femeie si copil britanic" va plati 100 de lire pentru ca Chirac sa-l poata omagia pe premier. Iar conservatorul William Hague a tras concluziile deloc omagiale: „Foarte rar in negocierile europene ne-am predat pentru atit de putin.

Este uimitor cum guvernul nostru s-a miscat citeva mile, pe cind francezii abia s-au miscat citiva centrimetri".

Cind a blocat, asta vara, bugetul propus de Luxemburg, Blair a fost aplaudat acasa si scos tap ispasitor de ceilalti europeni. Acum, el a facut concesii reale, pe cind Chirac a promis ceva de genul: mai discutam peste citiva ani despre politicile agricole.

Iar acest „mai discutam" se va intimpla cind Chirac va fi un pensionar linistit, deci urmatorul lider francez va trebui sa gaseasca alte argumente pentru ca Europa sa isi ingroape in continuare 40% din buget intr-o politica agricola careia nimeni nu ii mai intelege logica (a se vedea in acest sens „Why Europe deserves a better farm policy?" – www.cer.org.uk).

Omagiat si hulit, Blair este si eroul si victima acestui Consiliu European. A fost momentul sau, de glorie si decadere in egala masura. Spre deosebire de el, noua sefa a guvernului german este doar eroina. Elogiile au curs la adresa ei, pentru ca i-a convins pe cei doi sa cedeze.

Chiar Traian Basescu, oarecum amuzat de ce a ajuns sa vada, o lauda cu toata gura: „Ea a condus acest acord de la inceput pina la sfirsit". Daca stam insa sa ne gindim, din acest trio doar Blair a renuntat la ceva concret, si a primit cele mai multe ghionturi.

Chirac a promis un viitor pe care oricum nu il controleaza si e socotit intelept, iar Merkel nu a avut ce sa cedeze, dar a reusit sa-i faca sa creada ca ea e vocea ratiunii si diplomatul perfect. Asa se intimpla cind oamenii negociaza 30 de ore.

Dar Basescu avea de ce sa fie multumit. Pentru Romania, cea mai proasta varianta era prelungirea crizei si ratarea inca a unui Consiliu.

Cum ultima suta de metri a aderarii noastre se dovedeste a fi cu mai multe peripetii decit ne-am fi asteptat, o criza prelungita ar fi insemnat ape prea agitate pentru muchia de cutit pe care ne miscam. Pentru Romania, era de preferat orice buget decit nici unul.

A iesit chiar mai bine decit ne-am fi asteptat. Daca tot a fost strins cu usa sa renunte la o parte mai mare din rabatul tarii sale, Blair s-a gindit sa recistige simpatia Estului.

Dupa ce o pierduse facind doua propuneri de buget ce taiau tocmai din fondurile pentru dezvoltare ale saracilor, acum a tinut ca banii la care renunta sa mearga mai ales in aceasta directie.

E drept ca pina si in ultima varianta, Estul primeste mai putin decit in propunerea luxemburgheza de asta vara, dar cine mai tine cont de asta. Este ca in bancul cu Itic care se plinge rabinului ca nu mai are loc in casa, ca s-a inmultit familia.

Rabinul ii spune sa bage si capra in casa, dupa care il sfatuieste sa o scoata, iar Itic simte o imbunatatire.

Marele progres pentru Romania nu este atit cresterea sumelor implicate, cit schimbarea conditiilor de acces la bani. Atunci cind Blair a propus reducerea cu 10% a fondurilor pentru dezvoltare, putina lume a remarcat ca propusese si schimbarea procedurilor. De pilda, reducerea contributiei beneficiarilor de la 30 la 15%.

Comunitatile locale din Romania se blocau de multe ori pentru ca nu aveau aceste 30%. De aceea, cred ca premierul Tariceanu s-a grabit respingind automat propunerea britanica. E drept ca a facut-o dupa ce era deja clar ca nu va fi acceptata nici de ceilalti.

E si mai drept ca, pina la urma, ne-am ales cu mai mult, dar puteam foarte bine sa fi ajuns in situatia de a da vrabia din mina pe cioara de pe gard. Spun ca era un tirg bun pentru Romania pentru ca scaderea cu 10% nu ne-ar fi afectat in practica. Explicatia e simpla.

De pilda, Romania a cheltuit din fondurile ISPA (infrastructura) cam 20% din ce era disponibil. Nu este relevant daca UE iti pune la dispozitie zece sau noua lei, cind tu oricum esti capabil sa consumi doar doi lei.

Dar schimbind mecanismele, scazind limita de participare a autohtonilor si marind perioadele de derulare, s-ar putea sa putem consuma din cei 10 lei, sa spunem, 6-7, ceea ce este un progres.

Dar nu este singura veste buna. In primul rind, bugetul pe care s-a batut palma pleaca de la ipoteza aderarii in 2007. Urmatorul Consiliu European va veni dupa raportul decisiv al Comisiei, iar decizia de acum este un semnal foarte bun.

Una peste alta, am scapat foarte bine, multumita lui Blair. Macar in Romania sa fie laudat.

N.R. :Dintr-o regretabila eroare, la aceasta sectiune a fost postat, pentru cateva ore, un editorial atribuit lui Cristian Ghinea, cu titlul: GUVERNAREA ORANGE SI BILANTURILE ROZ. In realitate, materialul este scris de Cornel Codita si il puteti citi in ziarul Bursa. Facem cuvenita rectificare.