Cresterea dobanzii de politica monetara duce la accentuarea aprecierii leului. BNR a preferat sa se concentreze asupra inflatiei, asumandu-si riscul adancirii deficitelor externe.
Sa spui ca fondurile speculative straine sunt mai preocupate sa-si plaseze lichiditatile in bonduri americane sau europene, furate de mirajul majorarilor recente ale dobanzilor, decat sa schimbe valuta pentru a profita de oportunitatile pietei monetare autohtone este o incercare buna de a justifica decizia Bancii Centrale.
Daca am face abstractie de randamentele cu care avem de-a face in acest moment (dobanzile de politica monetara sunt de 4,5% in SUA, 2,25% in spatiul euro si, de saptamana trecuta, 8,5% in Romania), chiar am putea s-o credem.
Altfel, e greu sa ne imaginam ca un administrator de fond, care are ocazia sa plaseze bani in jur de 8% si are in fata si posibilitatea de a-si rotunji castigul din diferenta de curs, va ezita prea mult in a veni pe piata romaneasca.
Cursul leu-euro a inceput anul aproape de 3,67, dar s-ar putea intoarce repede sub pragul psihologic de 3,5, poate chiar mai jos, daca presiunea la vanzarea de euro creste.
E adevarat, dobanzile mai mari fac bine in procesul de dezinflatie, dand o gura de oxigen economisirii, greu incercate in ultima vreme de randamentele real-negative. Iar BNR nu isi putea permite sa mai rateze o data obiectivul de inflatie dupa ce primul an de tintire directa a inflatiei s-a incheiat cu un luft.
Ramane ca Banca Centrala sa organizeze mai des licitatii si sa sterilizeze volume mari pentru ca si bancile sa rasufle usurate ca au unde sa isi plaseze lichiditatile si sa devina mai generoase cu deponentii. Sa nu uitam ca in toamna trecuta dobanzile scazusera pe piata monetara la 1-4%, desi dobanda de poilitica monetara era scriptic de 7,5% (licitatiile erau sporadice).
Pana atunci, Mugur Isarescu are motive sa rada cu un ochi si sa planga cu altul: cresterea dobanzilor si scaderea inflatiei s-ar putea suprapune peste adancirea deficitelor externe.
