Neavand prea multe motive de mandrie, actuala putere de la Bucuresti si-a inscris totusi in palmares o fapta de arme ce a lasat lumea cu gura cascata. Loviturile din lupta politica interna presedinte-premier au atins in plin Washingtonul si Londra. State mai putin civilizate, in general nu din Europa, afecteaza de obicei prin instabilitatea lor vecinii.

Dar ca sa treci Marea Manecii si Atlanticul nu e la indemana oricui. Manevra liberalilor lui Calin Popescu Tariceanu de a folosi pretextul retragerii trupelor romanesti din Irak ca arma impotriva populismului inecat in lacrimi al presedintelui Basescu a avut un efect mult mai mare pe scena internationala decat, de exemplu, intrarea Israelului in Gaza.

Anuntul facut in vreme de razboi fara consultarea aliatilor americani si britanici privind propunerea de retragere a militarilor romani din Irak nu are cum sa aduca puncte Romaniei. Nu propunerea ca atare, ci felul cum a fost facuta arata ca premierul Tariceanu a pus interesul propriu si de partid deasupra interesului national.

Reactia presedintelui Basescu, care s-a dorit ferma, a fost din nefericire la fel de daunatoare pentru tara. In sedinta CSAT de ieri, presedintele Basescu si-a impus punctul de vedere. „Romania nu se retrage din Irak”. Decizia este corecta, tinand seama ca anuntul fusese facut peste noapte si fara consultarea aliatilor.

Grav este insa ca presedintele Basescu a blocat si orice dezbatere in legatura cu acest subiect. S-a salvat astfel credibilitatea Romaniei? Putin probabil. Episodul nu poate fi sters cu buretele nici pe plan extern si nici intern. El va redeveni actual cand presedintele va incerca sa verse lacrimi la sicriul urmatorului militar roman ce va repatriat din Irak.

Atacat intr-un mod politicianist, Basescu a raspuns in acelasi registru. In batalia politica Basescu-Tariceanu, pierderile se contabilizeaza si in vieti de militari romani, simpli pioni in lupta dintre palate.

De la inceputul crizei, in loc sa afirme ceva de genul „institutiile statului nu au inceput dezbaterea pe marginea retragerii din Irak, PNL a exprimat doar o opinie in nume propriu, Romania ramane acelasi aliat ferm al SUA si Marii Britanii”, Basescu a uitat din nou ca ar trebui sa fie presedintele tuturor romanilor si a dat frau liber nervilor - fapt de neiertat pentru un presedinte.

El a declarat pur si simplu ca „propunerea de retragere din Irak este un atentat grosolan la interesul national al Romaniei”, ca „PNL doreste distrugerea relatiei cu Statele Unite”, ca premierul si ministrul Apararii „spun minciuni”.

Daca premierul a creat o fisura in relatia cu SUA, presedintele a adancit-o cat a putut, punand si el propriul interes electoral inaintea interesului national.

Cum-necum, conflictul presedinte-premier pune insa pe tapet in Romania problema retragerii militarilor romani din Irak. Ce ar insemna oare o decizie pozitiva in acest sens, decizie luata deja de zeci de alte tari? S-ar sterge Romania de pe harta, ne vor da americanii afara din NATO, nu vom mai primi deloc vizele pentru SUA, vize care se obtin, oricum, ingrozitor de greu?

In 2003, coalitia din Irak numara 39 de state, dintre care in prezent au mai ramas cu un numar semnificativ de militari pe teren doar 9. Singura tara care nu a anuntat un calendar al retragerii este Romania. Despre retragere se vorbeste inclusiv in SUA si Marea Britanie. Fostul guvern polonez si-a retras trupele, cel nou le-a trimis de curand inapoi.

Spania, Bulgaria, Ucraina, Italia au plecat de acolo sau au anuntat ca o vor face in curand. In general, lumea anunta un calendar al retragerii din mai multe motive. Pe de o parte, razboiul din Irak nu este popular nicaieri in Europa. Pe de alta parte, anuntarea retragerii mai diminueaza din presiunea atentatelor teroriste indreptata, in primul rand, asupra statelor ce au militari in regiune.

Romania este singurul stat din lume unde dezbaterea privind retragerea s-a facut cu ridicarea poalelor in cap si certuri politice ca la usa cortului. Din acest punct de vedere, puterea de la Bucuresti se dovedeste mai imprevizibila chiar decat atentatele Al-Qaida.

Absolut in toate statele, deciziile au fost luate prin consultarea Washingtonului si Londrei, asa cum e corect in vreme de razboi intre camarazii de arme. Totul se stabileste la detaliu. Cine si cand pleaca, cine si cand vine. Avioane, tancuri, doze de Coca-Cola si, desigur, oamenii pe teren, totul e planificat cu grija. Firesc, fiecare isi urmareste, la urma urmei, interesul national.

Americanii nu vor sa ramana descoperiti, europenii isi vor oamenii acasa. O mare grija se acorda chestiunilor de imagine si exprimare. In principiu, calendarul nu se intituleaza „al retragerii”, ci „al prezentei in Irak”.

Aliati fideli ai SUA au stabilit, in general, perioade foarte lungi „de prezenta”, care se suprapun de fapt cu calendarul retragerii americane din Irak. Astfel, cata vreme plecarea militarilor romani pe front se face pe baza de voluntariat, Romania nu ar trebui sa aiba vreo problema in a parasi Irakul cu ultimul avion.

Totul prin anuntarea fara probleme a „calendarului prezentei” in Irak. Conotatiile de politica externa sunt esentiale. De exemplu, un „calendar al prezentei” anuntat la Bucuresti ar fi putut incalzi un pic relatiile cu Parisul si Berlinul, capitale care de la bun inceput au refuzat sa trimita militari in Irak.

In conditiile in care Tratatul de aderare a Romaniei la UE e dat de colo-colo prin parlamentele celor doua mari puteri europene, poate ca un asemenea semnal din partea Romaniei n-ar fi fost rau primit. In acelasi timp, cum situatia de pe teren nu s-ar fi modificat, carnea de tun ramanand aceeasi, Statele Unite nu ar fi avut nimic de obiectat.

Asa insa, pe de o parte presedintele Basescu si-a decredibilizat pe plan extern propriul premier si guvernul tarii, iar pe de alta americanii, care de bine-de rau il considera pe Basescu cel mai serios lider din regiune, constata ca el nu poate influenta decat prea putin deciziile cu adevarat importante care se iau la Bucuresti.

Decizii simple luate in peste 20 de state de lideri politici normali par imposibil de luat in Romania de astazi, unde anormalitatea frizand nebunia incepe sa devina o constanta a vietii politice.