Desi Orientul Mijlociu a trecut deja in ultimele sase decenii prin cinci razboaie si un lung sir de violente ultimul conflict ar putea fi totusi unul care iese din registrul obisnuit. Si asta pentru ca actualul context international introduce cel putin trei elemente noi fata de tot ceea ce s-a intimplat in trecut.

Primul, proliferarea armelor nucleare, pare tot mai greu de oprit si, ceea ce e mai grav, intra in aceasta ecuatie tari ca Iranul si Coreea de Nord conduse de regimuri autoritare cu un comportament provocator si adesea iresponsabil.

In al doilea rind, deficitul global de energie nu mai e acum unul conjuctural, asa cum s-a intimplat in timpul embargoului petrolier instituit de tarile arabe in 1973 in timpul razboiului de Yom Kippur, ci unul organic.

Nevoile de energie ale Chinei si Indiei sint in crestere accelerata, productia de petrol a ajuns la un nivel de saturatie iar multe din zonele in care se extrag titei si gaze sint fie afectate de violente tribale de genul celor din Nigeria fie apartin unor tari aflate sub controlul unor lideri populisti impredictibili precum Hugo Chavez in Venzuela sau Evo Morales in Bolivia.

In aceste conditii orice crestere a tensiunilor in perimetrul Orientului Mijlociu creaza premizele ca pretul petrolului, care a atins oricum maxime istorice, sa explodeze literalmente aruncind intr-o recesiune profunda intreaga economie a planetei.

In fine, in al treilea rind, valul terorismului islamic alimentat ideologic de miscarea Al Qaeda si sprijinit masiv financiar, logistic si politic de state ca Iranul si Siria a capatat dimensiuni globale.

Agresivitatea in crestere a fundamentalismului musulman este alimentata de o propaganda sofisticata distribuita pe scara larga prin Internet sau prin noile canale de televiziune arabe de genul Al Jazeera.

Iar accesul tot mai facil la arme de distrugere in masa, conventionale, biologice sau chimice, potential chiar nucleare, in combinatie cu o capacitate de coordonare a atacurilor mult usurata de noile tehnolocgii precum telefonia mobila formeaza o combinatie cu adevarat letala.

Mesajele de moderatie transmise tuturor partilor in conflict si referirile la „reactia disproportionata” a Israelului, puternic mediatizate la nivel global, par la prima vedere atitudini rezonabile. De aceea multi tind sa le si imbratiseze. Dar asta e perceptia la nivelul opiniei publice.

Liderii politici, cu atit mai mult cei din grupul G8 reuniti la sfirsitul saptaminii la Sankt Petesburg, stiu ca lucrurile cu adevarat i mportante se intimpla de fapt in culise. Atacul provocator la adresa Israelului initiat cu citeva zile in urma de Hizbullah, o organizatie alimentata cu sute de milioane de dolari anual si cu armament de Iran si Siria, nu a venit intimplator.

Rostul sau, ca si a celor intreprinse de o alta organizatie terorista, Hamas, care acum controleaza guvernul palestinian, a fost acela de a compromite total procesul de pace din Orientul Mijlociu. Ele au venit dupa ce doar cu o zi in urma avusese loc o intilnire, mijlocita de regele Iordaniei, intre Mahmud Abbas, presedintele Autoritatii Palestiniene, si primul ministru israelean Ehud Olmert.

Intilnirea avea o valoare simbolica, era menita sa creeze impresia ca se pastreaza contacte intre cele doua parti cu toate ca pozitia oficiala a noului guvern palestian format de Hamas, care refuza sa recunoasca dreptul la existenta al statului evreu, impinsese in blocaj procesul de pace.

In plus, o astfel de criza convine de minune Teheranului care poate demonstra astfel ca are capacitatea de a crea mari probleme in regiune daca continua presiunile asupra sa in chestiunea dosarului nuclear.

Asa cum arata lucrurile in acest moment o solutie nu e foarte simplu de imaginat. Pe termen scurt interventia marilor puteri poate bloca o escaladare a conflictului in regiune si poate duce la un armistitiu temporar. Dar e doar o formula de a cistiga timp. Pentru ca ceva fundamental s-a intimplat in ultimii ani. Ceva care schimba din temelii regula jocului.

De multa vreme retorica dominanta pe plan international a fost aceea ca va fi pace in Orientul Mijlociu doar atunci cind va fi rezolvata problema statului palestinian. In consecinta toate eforturile din ultimii 25-30 de ani au mers in acest sens. Si pina la urma s-au obtinut progrese. Chiar daca mai sint multe de facut lucrurile pareau ca avanseaza in directia cea buna.

Dar asta doar pina la victoria Hamas din ultimele alegeri palestiniene. Israelul nu avea pur si simplu cum sa mai continue negocierile cu o grupare terorista care declara explicit ca doreste distrugerea sa.

Dar episodul Hamas, pina la urma chiar victoria gruparii in alegeri nu face decit sa reflecte o stare de spirit, nu era nimic altceva decit o etapa intr-un proces declansat simbolic pe 11 septembrie 2001.

Asistam la conturarea unui front care aduna la un loc actori statali precum Siria si mai ales Iranul si organizatii non-statale ca Hizbullah, Hamas, gruparile radicale musulmane din Irak si, pina la un punct, chiar Al Qaeda. Chiar daca nu intotdeauna interesele lor coincid exista un numitor comun.

Cei in cauza nu doresc de fapt o rezolvare a problemei palestiniene intr-o forma acceptabila pe plan international care sa recunoasca si dreptul la existenta al Israelului.

Din contra au tot interesul sa torpileze procesul de pace si sa amplifice spirala violentei in regiune pentru ca astfel pot obtine legitimitate in ochii opiniei publice din lumea araba coagulind o miscare pan-islamica indreptata impotriva Occidentului.

Din acest punct de vedere obiectivul distrugerii Israelului, asumat explicit in repetate rinduri de presedintele iranian Ahmedinajad, pare sa fie o formula atractiva pentru a cistiga proeminenta si un rol dominant in lumea musulmana, ambitie pe care Teheranul nici nu si-o ascunde.

Asa se explica de ce spre surpriza multora Arabia Saudita a ales sa critice actiunile Hizbullah in termeni mai duri decit au facut vest europenii sau rusii. Pentru sauditii stiu ca acest demers reprezinta in egala masura un pericol fatal pentru regimuri precum cele de la Riad, din Egipt sau din Iordania.

In acest punct ar trebui ca si principalele capitale europene sa iasa din zona de confuzie si sa inteleaga cine sint adversarii si care este cu adevarat miza pe termen lung a conflictului din Orientul Mijlociu.

Or daca lucrurile stau cu adevarat asa atunci e clar ca apelul la reluarea negocierilor si eforturile de a imagina noi mecanisme institutionale pentru a gestiona conflictele din regiune, formula promovata mai ales de europeni, sint cel mult solutii temporare.

Pentru cei care au fortat declansarea ultimului conflict tot ceea ce se intimpla acum e doar o repetitie generala pentru o criza viitoare, pretexte se vor gasi permanent, in care un Iran inarmat cu arme nucleare si aliatii sai, sa forteze evolutii care cu adevarat ar putea pune in cumpana soarta intregii planete.