Aflam ca Securitatea a racolat minori, copii de 12 ani. Odios, trist, revoltator. Insa mai vedem cum, pe nesimtite, intram intr-un fel de competitie a condamnarii comunismului, cu melodrame, victime si calai omniprezenti, dar pe nicaieri.

Unul ca Felix, de pilda, se va bucura privindu-ne. De cei ca el nu se mai ocupa nimeni. In schimb, se ocupa avocatii lui de exorcistii raului, tirindu-i prin tribunale. Ofensiva lor ne invata ca ei au intotdeauna timp si rabdare, nu obosesc niciodata, iar vremurile, ca un facut, lucreaza inconstient in favoarea lor.

V-ati indignat, iata, de pomana cind Felix v-a facut neam de turnatori, cind v-a recrutat, la pachet, in rindurile Securitatii, pe toti cei care ati lucrat la stat inainte de ’89. Ei bine, iata ca vremurile ii dau dreptate. Pina si copiii angajatilor la stat turnau, nu-i asa, de pe bancile scolii, din liceu, poate din leagan. Si n-a avut dreptate Felix?

Nu, n-a avut dreptate nici el, nici cei care se muncesc din rasputeri sa raspindeasca in mod egal suspiciunea in toate colturile tarii. Intimplator sau nu, de la cazul Felix incoace gradul de suspiciune sociala creste progresiv, aberant si abuziv. Ploua cu liste trimise la CNSAS din toate directiile, de la ziaristi, de la liberali etc.

Suspiciunea imprastiata grosolan si fara scrupule a maculat fara discernamint aproape tot ce misca. Vladimir Tismaneanu, cel chemat sa condamne comunismul romanesc, a cazut de curind victima unei sinistre inscenari mediatice in ziarul „Ziua”. Mai recent, in mocirla circumspectiei a fost tirita inclusiv Monica Macovei, ministrul Justitiei.

Ce conteaza ca a blocat prin lege orice portita de scapare pentru magistratii care au colaborat cu Securitatea, eliminind sintagma salvatoare „ca politie politica”! S-au gasit destui raspindaci ai suspiciunii in CSM si in PSD care sa sugereze ca, procuror fiind inainte de ’89, a avut musai de-a face cu Securitatea.

Efectul imediat al acestei isterii fara margini, al delirului colectiv, este generalizarea neincrederii, diluarea vinovatiilor si sporirea confuziei. Pe acest fundal, marii vinovati trec mai usor neobservati, isi gasesc oricind scuze inventind nuante de gri. Din aceasta bolboroseala fara cap si coada s-a nascut ideea cel putin suspecta a diversificarii gradelor de vinovatie.

Or, asta ar deschide si mai larg poarta arbitrariului, sporind incertitudinea. Propunerea modificarii legii si infiintarea celei de a treia categorii - informatori cu angajament la Securitate (“unii care au primit cadouri”, dupa cum s-a exprimat autorul ideii), dar care nu au facut politie politica, pare la prima vedere o nuantare de buna credinta. O astfel de nuantare legala ar complica insa teribil sentinta, verdictul final.

In plus, este chiar o aberatie. Cel care a semnat un angajament la Securitate a cedat moral in clipa in care a iscalit. In penal, tentativa se pedepseste aproape la fel de aspru ca si crima. Informatorii cu angajament, dar fara note la dosar sau cu turnatorii benigne nu pot fi, totusi, absolviti de complicitatea cu politia politica.

Si ei au luat in mina arma crimei doar ca n-au apucat s-o foloseasca sau, din varii motive, au minuit-o in mod deliberat cu stingacie pentru a limita la maximum pagubele. Odata introdusa aceasta departajare in lege, fericiti vor fi marii vinovati. Ei vor exploata primii cu rea-credinta aceasta noua si nesperata cale intru spalarea de pacate.

Il putem imagina pe Felix explicind din nou, de aceasta data cu legea in mina, ca angjamentul sau la Securitate, turnatoriile evidente si complicitatea perfect vinovata cu sistemul nu insemnau politie politica, ci un glorios act de patriotism.

Racolarea copiilor... Sigur ca trebuie sa stim si asta, sa-i condamnam si sa-i punem la zid pe autorii acestor macabre planuri de recrutare. Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului se si precipita, inteleg, sa intocmeasca dosare penale pentru aproape o duzina de ofiteri de securitate, autori ai acestor oribile crime morale. Foarte interesant!

Atentie insa la competitia condamnarii comunismului! Institutul, creatia premierului Tariceanu, se va putea lauda in curind cu „condamnari individuale”, cu identificarea unor vinovati in carne si oase, pe cind comisia Basescu-Tismaneanu va condamna crimele unui sistem si a unor calai disparuti.

Or, ultimul demers, principial si general, este infinit mai necesar decit primul, redus la cazuri particulare. In tot cazul, ar fi pacat ca orgoliile politice sa fie racorite de viziuni inguste, sfisiind hoitul Securitatii in fisii mici.