EVZ publica un fragment din memoriile IPS Bartolomeu Anania, care vor aparea la cinci ani dupa moartea sa.

Bartolomeu (Valeriu) Anania a suferit prima arestare in vara lui 1941 in contextul inmormantarii unui legionar notoriu pe atunci, fara sa fi fost participant efectiv la eveniment. Dupa trei saptamani a fost eliberat fara nicio pedeapsa, dar in cazierul sau a ramas fisa cu calificativul „legionar”.

„O eticheta de care, orice-ai face, nu scapi toata viata”, spune Mitropolitul. In luna iunie 1946 a condus greva studenteasca antirevizionista si anticomunista, dupa care a urmat un sir lung de arestari si expulzari. In 1958 este condamnat la 25 de ani munca silnica.

Trece prin tot sistemul concentrationar, inclusiv prin Aiud si este eliberat in 1964, odata cu amnistia tuturor detinutilor politici.

--------------------------------------------------------------------------------

Memorii inedite

„Doamne, ce mai aveau cu mine?”

Fragment (paginile 384-389) din manuscrisul „Memorii” al lui Valeriu Anania (devenit Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu al Clujului), redactat in 1973-’74 in Detroit, Michigan, Statele Unite ale Americii. Intertitlurile apartin redactiei.

„Intr’un foarte tarziu si o foarte de dimineata am fost varat intr’o camera de ancheta, la demisol1, si lasat sa astept. Doamne, ce mai aveau cu mine?

Mi s’a adus acolo gamela cu cafea2 si felia de paine. Apoi a venit un ofiter, mi’a pus pe masa multe coli de hartie, creion, tigari si mi’a spus ca trebuie sa scriu tot ce n’am declarat la ancheta. Daca mi se toceste creionul, sa bat in usa si sa cer sergentului sa mi’l ascuta.

- Am declarat tot, nu mai am nimic.

- Te mai gandesti. Timp ai, liniste ai, nu te grabi, nici noi nu te grabim. Tot ce n’ai spus!

Vreme de patru ceasuri nu m’am atins de creion. Pentru masa am fost dus in celula, apoi incuiat din nou in acea camera. Nici in restul zilei n’am scris nimic. Seara a venit ofiterul si a vazut hartia alba.

- Am declarat tot, nu mai am nimic de spus, am zis eu.

- Bine, te mai gandesti.

Comanescu3 pretindea ca nu e nimic grav, ca la condamnarea mea de 25 de ani nu se mai putea adauga nimic, orice’as fi scris, ca cine stie ce mai vrea Securitatea de la mine.

„Spune tot ce n’ai spus”

A doua zi dimineata, indata dupa spalare, am fost dus din nou in camera de ancheta.

- Domnule anchetator, de ce nu’mi luati un interogatoriu? De ce nu’mi puneti intrebari precise la care trebuie sa raspund? Nu stiu ce inseamna „spune tot ce n’ai spus”. Trebuie cumva sa’mi povestesc copilaria?

- Nu incerca sa fii ironic, a zis el calm. Dumneata stii ce ne intereseaza: patriarhul si sfetnicii lui cei mai apropiati, atmosfera reactionara din jurul lui. Tot ce n’ai declarat.

Ramas singur, am descoperit un paianjen in fereastra oarba, captusita cu sarma. Tesuse o panza mare si sta la panda. L’am urmarit asa vreo doua-trei ceasuri, apoi i’am aruncat pe panza fire de tutun si el se repezea ca un nauc si se intorcea dezamagit in coltul lui. Nu mai urmarisem niciodata un paianjen atat de aproape si atat de indelung.

Imi parea bine ca aveam cu ce’mi trece vremea. Pranzul l’am mancat tot in celula. Apoi in camera de ancheta am descoperit o musca si mi’am adus aminte de Marita. Marita era musca pe care o avusesem in celula inainte de proces.

Toti, de comun acord, o botezaseram asa, o iubeam ca pe singura fiinta ne’umana din mijlocul nostru, lasam intr’adins pentru ea picaturi de zeama de arpacas si o cautam cu ochii si o strigam pe nume ori de cate ori se intampla sa fie ascunsa prin cine stie ce ungher, poate obosita de atata afectiune.

Sansa paianjenului liber

Cand, dupa vreo doua zile de absenta, n’am mai vazut’o nicicum, ne’a cuprins pe toti o mare tristete si alte vreo doua zile am stat mai mult tacuti, ca dupa o inmormantare, desi puteam banui ca Marita o zbughise pe usa, spre libertate, odata cu unul care se ducea spre camera de tortura.

Poate ca musca aceasta de acum intrase odata cu mine, dar nu putea fi Marita, ci o alta, oricare alta, din miile de muste care pot popula vazduhul unei inchisori. Sau, mai stii? Musca se plimba de colo pana colo, in timp ce paianjenul se zbarcea de foame. Desprinsese firele de tutun de pe panza si sedea, lihnit, in coltul lui, astepand.

Oare ce face paianjenul cand i se prinde o musca?, ma intrebam, ca un prost. Ar fi interesant de stiut. Poate ca Fabre o spune in tomurile lui entomologice, dar eu n’am ajuns si la acest capitol. Ce pacat!

Paianjenul pandea o prada oarecare, eu pandeam acum musca, momentul cand, in sfarsit, va cadea in cursa. Uitasem de sentimentalismul meu pentru Marita si doream cu tot dinadinsul s’o vad incleiata in evantaiul de borangic fin al monstrului pe catalige.

Dar momentul intarzia. Aha, mi’am zis, sansa unui paianjen „liber” e in pozitia soarelui fata de panza, in felul cum cade lumina pe ea, de’a dreptul sau dintr’o parte, si o face invizibila; blestematul acesta de bec, nemiscat pe locul lui, mentine panza la vedere si musca o ocoleste cu grija. Ce’ar fi sa’mi asum, pentru moment, rolul soarelui?

Am inceput, iubite cititor, o vanatoare teribila in camera aceea de ancheta si pana la urma am izbutit sa prind musca in palma - avand grija sa n’o strivesc - si am aruncat’o in panza. Bestia a facut un salt pana la jumatatea drumului, s’a intors in colt, a stat cateva secunde, apoi s’a repezit sa constate realitatea in materialitatea ei, prin toate simturile.

Atunci am vazut ca paianjenul nu’si ataca prada dintr’odata; o inconjoara de mai multe ori, trece peste ea cu pantecul ei paros, o imbratiseaza si o lasa.

E un joc lung, ca al pisicii cu soarecele, dar mult mai simplu si mai elegant, totul culminand intr’un dans plin de gratie si voluptate, dupa care monstrul se face ca se ascunde in coltul lui, de unde se repede, dintr’un salt, la prada, o inteapa cu acul si incepe sa’i suga mazga.

Am urmarit toata aceasta scena cu un imens interes, cucerit de noutatea spectacolului, ca o adolescenta care vede intai o lupta de gladiatori intr’un circ roman.

Nu simteam nici un fel de mila pentru biata musculita - victima mea, de fapt - care se zbatea neputincioasa in cleiul panzei, cutremurata de groaza. Mi’am adus aminte apoi ca am de scris si am inceput sa astern pe hartie fapte cunoscute, pe care le declarasem si la ancheta, cu constiinta ca umplu un spatiu alb si, pana la urma, voi fi lasat in pace. Ofiterul a luat cele cateva pagini.

Episcopul Teoctist a plans la Stefan cel Mare

- Vezi ca merge?

A doua zi, dis’de’dimineata, cu acelasi ritual, eram in aceeasi camera. Cadavrul musculitei, supt si uscat, fusese desprins de pe panza si zacea pe dunga ferestrei. In coltul lui, paianjenul astepta o alta.

Am prins a continua istorisirea de unde o lasasem si, pe masura ce scriam, crestea in mine un fel de pofta de a spune, de a marturisi, de a’mi descarca sufletul si naduful, de a denunta, de a nu lasa sa’mi scape nici un amanunt.

Mai mult, imi rasturnasem perspectiva si, de unde pana aci ma dominase tendinta de a’mi apara prietenii si a pune cat mai putin pe seama lor, acum simteam un fel de voluptate sa le descopar fapte si atitudini care’i calificau drept adversari ai regimului.

Pornirea aceasta - caci era pornire - m’a stapanit si in ziua urmatoare, si’mi aminteam nu numai de Firmilian si Valerian (Zaharia) - fosti legionari deveniti arhierei si membri ai Sinodului -, ci si - cu mai multa mahnire - de mitropolitul Tit Simedrea, fost al Bucovinei, om care nu facuse politica, dar, in spusele mele, era autorul unor ectenii speciale antisovietice, pe care le difuzase in timpul razboiului din Rasarit.

Pe un asemenea om - ziceam eu - si’l facuse patriarhul duhovnic! Pe episcopul Teoctist Arapas il vazusem odata plangand la mormantul lui Stefan cel Mare si’i denuntam acum lacrimile ca pe o marturie a sentimentelor lui nationaliste si reactionare.

Scriam, scriam si nu ma opream si ma miram de mine si continuam sa scriu, prins de un fel de furie impotriva tuturor celor ce erau atunci liberi in timp ce eu zaceam in puscarie. Scriam ca un apucat, ca un posedat, devenisem rau.

Eram, pana la un punct, constient de ceea ce faceam, dar simteam o placere dureroasa de a’mi biciui astfel constiinta si de a savarsi o nelegiuire impotriva propriei mele naturi.

In noaptea aceea nu puteam adormi, ma gandeam la ceea ce as putea scrie in ziua urmatoare. Deodata m’a sagetat o intrebare: Ce se intampla cu tine? De ce ai prins musca si ai aruncat’o in gura paianjenului? De ce te repezi cu atata furie impotriva unor oameni pe care’i stimezi si’i iubesti? Ce se intampla cu tine?

--------------------------------------------------------------------------------

Presiunea celulei

„Ma prindea mirarea, rusinea, scarba de mine”

O umbra mi s’a luat - o clipa - de pe ochi: descopeream ca intotdeauna fusesem scos din celula foarte de dimineata si intotdeauna mi se adusese cafeaua in camera de ancheta; numai pentru pranz si cina eram adus in celula, unde imi primeam portia scoasa cu polonicul din hardau.

Auzisem - fara sa fi crezut prea mult - ca Securitatea obisnuieste sa puna „droguri” in mancarea unor detinuti, droguri de „sinceritate”4, care’i face sa’si schimbe psihologia si sa declare tot ce stiu.

Cineva imi citase cazul parintelui Benedict Ghius care ar fi fost - poate din gresala - supradrogat si ajunsese sa sara intr’un picior in celula de la Uranus, in timpul anchetei. Dar, repet, nu eram dispus sa dau prea multa crezare unor asemenea presupuneri. (...)

Literatura dupa gratii

In dimineata urmatoare am primit gamela de cafea tot in camera de ancheta, dar de data aceasta am pandit sa se indeparteze sergentul si am varsat continutul in oala de noapte, apoi mi’am desertat cat am putut basica udului (cafeaua, si asa, era destul de spalacita); in timpul zilei m’am caznit sa beau cat mai multa apa si sa adaog cat mai multa urina peste lichidul suspect.

Scrisul mi l’am continuat cu ceva mai putina ravna. A doua zi am repetat „figura” si am scris mult mai potolit.

Oricum, simteam ca ma trezesc, ca’mi revine controlul intreg al constiintei, am prins a debita banalitati si a face literatura (imi amintesc de un portret al lui Andrei Scrima, pe care cred ca l’as semna si acum ca pe o mica piesa de virtuozitate stilistica).

In ziua urmatoare am inceput sa’mi amintesc lucid de ceea ce scrisesem mai inainte; ma prindea mirarea, rusinea, scarba de mine insumi, aveam mustrari de constiinta. Paianjenul din fereastra (si acest paianjen e o realitate, iubite cititor, nu o metafora) lihnise asteptand o noua prada. I’am sfasiat panza si l’am omorat.

Am facut o pagina de incheiere, am iscalit si i’am spus ofiterului ca nu mai am nimic de declarat. Am fost dus la celula si lasat in pace.” (Valeriu Anania, devenit Bartolomeu al Clujului)

1. Episodul s-a petrecut in arestul Securitatii din Ploiesti (al carei comandant era colonelul Mauriciu Strul), in mai sau iunie 1959, la scurta vreme dupa procesul meu. (Notele de subsol sunt recente.)

2. „Cafea” se numea zeama de orz prajit.

3. Coleg de celula.

4. Mult mai tarziu am aflat ca se numeste „scopolamina” = „serul adevarului”.

--------------------------------------------------------------------------------

Marturisire

„Securitatea mi-a confiscat pasaportul”

EVZ: Dupa o alta perioada de inchisoare, in 1958, ati fost trimis consilier cultural in SUA. Cum a fost aceasta perioada?

IPS Bartolomeu Anania: O corectura esentiala: nu am fost „trimis”, ci chemat. Prima chemare, din partea Episcopiei noastre Ortodoxe Romane din America, s-a produs in 1958, dar guvernul comunist a socotit ca e mai sanatos sa ma trimita in puscarie, cu o condamnare de 25 de ani munca silnica.

In 1964, imediat dupa eliberarea mea prin decretul general de gratiere, demersurile celor din America au fost reluate, dar intr-un climat politic radical schimbat, in sensul ca guvernul comunist de la Bucuresti, asa cum se stie, se desprindea de Moscova si se orienta spre Vest, in special spre Statele Unite.

Integral in Adevarul