Anglofonii, cind e sa fie malitiosi, le iese bine. Alaltaieri trageam fara sa vreau cu urechea si - ce auzeam? - auzeam un englez spunind ca francofonia e o buna ocazie pentru Franta de a-si pansa orgoliile intilnindu-se cu unele dintre fostele sale colonii. Vai, ce rautate! - mi-am spus eu imediat.

Unde pui ca francofonia ca atare e plecata din capetele unor lideri afro-asiatici, in epoca de destindere si de mari sperante de la finele anilor ’60. Si unde mai pui ca noi, romanii, eram francofoni cu mult inainte de aparitia (in martie 1970 a) Organizatiei Internationale a Francofoniei.

Acum peste doua secole, limba franceza a intrat la noi nu dinspre Vest (cum ai crede), ci dintre Est, odata cu ofiterii rusi parfumati cu colonie (= apa de K?ln), vorbitori de pasareasca (= limba de la Paris) si curtenitori care, in drumul lor spre cornul Imperiului Otoman, mai puneau in trecere ceva coarne boierilor nostri moldoveni.

Si uite-asa, prin alcovuri, scrisorele, amantlicuri si carti cu dedicatie a patruns la noi franceza. Si nimeni n-a mai putut-o scoate.

Nu ca n-ar fi incercat. In august 1948, patronind o reforma a invatamintului de pomina, Gheorghiu-Dej & Leonte Rautu (ultimul, ipocrit si cinic, citea frantuzeste bine!) au decis s-o mai termine cu limba lui Voltaire - ocazie cu care au impus limba lui Jdanov ca obligatorie in scoli. Pe undeva, era logic.

Fostii ofiteri taristii ce adastasera la Iasi cu-o suta si mai bine de ani inainte erau de mult oale si ulcele. Ceva asemanator se pregateau sa devina si urmasii lor - mai ales cei care, tocmai pe baza inrudirii, taiau lemne prin Gulagul siberian.

Din 1948 si pina pe la sfirsitul anilor ’50 cea mai simpla cale - pentru un roman - de a ajunge si el in Gulagul national in calitate de cosmopolit era sa citeasca volume frantuzesti si sa se si laude cu asta. Si totusi, in ’63-’64, pe tacute, rusa a pierdut statutul de materie obligatorie si, par miracle, franceza a reaparut, discreta, in scoli.

De ce taman franceza a luat peu à peu locul rusei? Pe de-o parte, era intentia lui Dej & Ceausescu de a arata ca Romania comunista, iata, se intoarce la traditii, la latinitate bla-bla-bla. Si mai era ceva: la mijlocul anilor ’60, De Gaulle - liderul si simbolul Frantei - a intrat in querelle cu NATO si cu americanii.

Pe cit de rebel era De Gaulle in Vest, pe-atit de rebel se visa Ceausescu in Est. In ochii Bucurestiului, o fi fost franceza o limba occidentala, dar nu era imperialista (precum engleza).

Sa rezum: sa nu fie cu suparare cumatrului Chirac si celorlalti amis roz, galbeni sau ciocolatiii, democrati sau tiranisori, care ne-au calcat tara zilele astea, dar asta e situatia: franceza la noi a aparut prin fanarioti si prin rusi, a disparut sub sovietici si a reaparut cind bolsevicii autohtoni au avut nevoie de ea in propria lor linie politica nationalista!

[[[Mama mea il tinea pe Alain Delon in sifonier!]]]

Ei bine, acestea fiind spuse, trec la miezul viu al povestii mele: stiut-au oare acesti oaspeti francofoni care ne-au adus doua zile libere si o saptamina de embouteillages la Bucuresti ca aici, pe-acest pamint milenar locuit de-atitia oameni noi, se afla cel mai teribil monument ce-a onorat vreodata un actor francez? S-a-nvrednicit sa le spuna cineva? Alo, monsieur Cristi Preda, ati prins acest detaliu in plian

Daca nu, e pacat.

Ei bine, in aceasta tara incercata de navalirea atitor graiuri, pe-aceasta insula de latinitate cind turcita, cind slavizata, cind maghiarizata etc., aici si niciunde altundeva, timp de decenii, mii de mioare carpato-danubiano-pontice s-au sacrificat pe altarul francofoniei, dindu-si blana si linita - pourquoi? - pentru ca fiecare casa mai acatari de romani sa aiba intr-un sifonier,

pe un cuier, undeva, macar un Alain Delon! A fost de-ajuns ca numitul actor sa apara, intr-un film din anii ’60, intr-o haina de blana mai aparte si, la celalalt capat al continentului, pe la cite un colt de strada din fiecare orasel, imediat, umilele noastre unitati de cooperatie mestesugareasca au afisat, cu mindrie, Executam scurte de blana si alendeloane!

Eh, oui! Si eu am purtat alendelon, si tu, si Florin Piersic, si Iurie Darie, si Aurelian Andreescu, si Dan Spataru, si fotbalistul Oblemenco; nu mai vorbesc de mesdames: avea Angela Similea un alendelon pina-n pamint ca toti cameramanii din TVR ar fi vrut sa lucreze macar o zi in subteran! Pina la aparitia in masa a blugilor, alendeloanele au fost la noi principala conexiune vestimentara cu

Vestul. N-aveai slujba? Te numeau ziarele “parazit”. Erai pletos? Te tundea secretarul UTC. N-aveai copii? Regimul iti lua “taxa de celibat”. In schimb, daca aveai alendelon, toti plutonierii strazilor te intrebau cu respect: Nu va suparati, unde l-ati facut? E-asa de frumos...!

Ei bine, chers francofoni de pretutindeni, careva dintre dvs. fiti, va rog, amabil si telegrafiati-i lui Alain Delon - el insusi ajuns la virsta ridurilor mai groase decit haina -, din partea mea, doar aceste cuvinte: Mon frère, ce smecher fusesi! Doua decenii, tu singur, ai imbracat mii si mii de romani si romance - si inca pe banii lor!