Fantastici kilometri intre Maroc si Mauritania, no man’s land-ul dintre cele doua frontiere. Piatra arida si stearpa, alba si plina de praf. Infricosatoare aproape. O intindere batuta de un soare arzator, traversata de niste masini de lux parca parasutate din alt peisaj.

La iesirea din Maroc ne astepta Oana, ghidul mauritanian care a insotit aproape toate expeditiile “Cu papucii prin desert” in Mauritania.

Mauritania, tara maurilor, ne primeste cu niste paradoxuri mari si contraste deosebite. Vama este o baraca, iar din alta baraca, ceva mai mica, un soi de duty free local, iese un om care incearca sa ne vanda tigari, sa ne faca schimb, sa ne ceara ceva. Toate acestea in timp ce defileaza prin fata ochilor nostri limuzine luxoase, care de care mai aratoase.

La frontiera ne-au asteptat Ahmed, tanar mauritanian a carui mama e romanca, care si-a facut studiile in Romania, si Ioan Melcea, zis si Kala, care traieste de mai multi ani la Nouahdibou. Ne asteptau de fapt de multe zile si doreau sa ne primeasca.

Duty free

E foarte cald, dar se pare ca nu e atat de cald pe cat ar fi putut sa fie. Un politist mauritanian imi spune ca sunt 38 de grade, dar ca saptamana trecuta au fost 54. Discutand cu el, ma uit si nu-mi vine sa cred. Are o haina exact ca mine, sau mai bine zis, eu am o haina exact ca a lui.

Nu mi-as fi inchipuit ca haina aceea a mea kaki era chiar o adevarata tinuta de military existenta intr-o tara. In timp ce vorbim, il studiez. Aceleasi buzunare, aceeasi forma, totul pana la cele mai mici detalii. Incredibil.

Stam o eternitate sa ni se intocmeasca asigurarile pentru masini. Totul e scris de mana, incet. Iar noi ne lichefiem in masinile acelea cu tabla incinsa, in plin soare al desertului. Intrati in Mauritania, spunem adio semnalului de telefon mobil. Nici Orange, nici Vodafone nu au acorduri cu operatorii de telefonie mobila mauritanieni, deci suntem rupti de lume.

Cativa dintre colegii de raid isi cumpara cartele cu numere de Mauritania, ca sa putem comunica intre noi, insa nu toate telefoanele le accepta.

De la frontiera la Nouahdibou sunt 40 de kilometri. Dar trec inspaimanatator de greu. Mai ales ca avem in spate patru nopti consecutive de bivuac. De fapt, am constatat ca ce ma deranjeaza cel mai tare, nu e dormitul in cort, gatitul in conditii dificile, ci spalatul din bidon. Si umezeala aceea din bivuacurile pe malul oceanului, care te face sa te simti jilav din cap pana in picioare.

Cu o seara inainte, cedasem nervos din lipsa dusului, si cu ajutorul unui furtun scufundat in bidonul plasat pe capota masinii, prin cadere, am incercat sa fac un “dus” din bidon. Mi-am spalat inclusiv parul, desi era destul de frig (cam 17 grade) si batea vantul. Dupa ce am terminat asa-zis-ul dus, a aparut acel scorpion pe care l-am pomenit in episodul anterior.

Seara mauritaniana la Nouahdibou

Ahmed si Kala ne-au pregatit o primire speciala: in prima parte a serii, la “cabanon”-ul lui Ahmed (mica baraca in care orasenii se duc sa petreaca cateva ore, situata pe malul oceanului, adesea direct pe plaja) un gratar pregatit de Kala, din carne de camila.

Iar apoi, programul serii prevede o vizita la tatal lui Ahmed, Sid’Ahmed ould Hady, director tehnic al portului autonom din Nouahdibou.

De dormit, putem dormi la cabanon. Impreuna cu cativa colegi, alegem totusi sa mergem la hotel. Aveam teribil nevoie de o baie adevarata, sa-mi spal cateva lucruri. Plus ca deja imi era teama din nou de umezeala de pe malul oceanului. Nu-mi doream atat de mult dormitul intr-un pat, cat sa ma spal. De altfel, m-am trezit in mijlocul noptii, intrebandu-ma unde sunt si de ce ma simt neobisnuit. (deja ma invatasem cu cortul).

Hotelul Sahel e tinut de o romanca, sotia lui Kala, Carmen. Dupa ce ne-am facut un dus ne-am dus la cabanon, cu ceilalti. Era ziua colegului nostru de raid, Marian Voicu, de la TVR. L-am sarbatorit in jurul unui gratar de carne de camila. Cel mai bizar la carnea de camila sunt bucatile de cocoasa (de fapt grasime compactata) care se mananca impreuna cu carnea.

La ora 21.00 am pornit spre tatal lui Ahmed. Casa acestuia este o vila cocheta, cu tot specificul mauritanian. Un salon mare cu colonade, o incapere spatioasa cu divane si perne care marginesc toate laturile. In mijloc, pe covoare, fetele de masa, intinse ca sa mancam. Tatal lui Ahmed este o persoana influenta. Functia sa este importanta: director tehnic al portului autonom din Nouahdibou.

Iar de curand, se implica si in politica. Are o figura distinsa si o eleganta innascuta. Ne primeste adresandu-ni-se intr-o romana perfecta. A facut Politehnica la Bucuresti. Este foarte amabil si primitor. Petrece cu noi cateva zeci de minute, dar apoi se scuza: o reuniune politica il asteapta. E ora 23.00, dar suntem in perioada de Ramadam. Lumea musulmana traieste putin altfel. Inainte de plecare insa, colegii de la TVR ii iau un interviu.

Pe niste masute joase ne asteapta salate, un mechoui de oaie acompaniat de couscous-ul traditional. Fiecare isi ia in farfurie si ne intoarcem sa mancam. Seara e conviviala si toti ne simtim minunat. Marian Voicu primeste din partea grupului un pumnal tuareg, o piesa deosebita. Speram sa nu se adevereasca superstitia cu daruitul cutitelor care taie prietenia.

La sfarsitul serii, ne indreptam fiecare spre locul in care innoptam, urmand sa ne intalnim a doua zi.