Curat nationala a fost ultima zi nationala inainte de intrarea in Uniunea Europeana. O sarbatoare nu a romanilor, ci a institutiilor fundamentale ale patriotismului romanesc: Armata, Biserica Ortodoxa, Presedintia si, mai nou, Gigi Becali.

Care ne-ar cumpara pe toti numai pentru a ne vedea cinci minute la picioarele sale cocotate pe vreo capota sau platforma de filmare; reflex de tribuna O sau ambitii de stapan?

Daca am fi obligati sa redesenam stema Romaniei potrivit modului in care ne serbam ziua nationala, aceasta ar infatisa probabil un sobor de preoti aghesmuind un transportor amfibiu blindat de pe care un mai mare al zilei imparte cu polonicul fasole si carnati.

Paradoxal este ca, desi Romania s-a schimbat mult si in bine, sarbatoarea nationala a ramas aceeasi, un banchet al puterii, o evocare trista.

Comunitatea nu participa, asista la spectacolul politico-religios-militar, atinge puterea pe maneca sacoului inchis la culoare si striga „el este!”, mananca fasole cu carnati. Dar a asista, a atinge si a manca la un loc nu inseamna deloc ca suntem impreuna, ca suntem solidari.

Patriotismul romanesc este nationalist, pretinde adoratie, nu ratiune si actiune, este solemn si ritualic, premiaza impostura si intoleranta, nu permite bucurie privata si comuna.

Nu declari ca-ti palpita inima in stomac la parada militara, nu te inchini la icoana din scoala, nu-ti rotunjeste buzele la rostirea cuvintelor neam, tara, credinta stramoseasca, atunci nu iubesti Romania, esti unul dintre cosmopoliti internationalisti atei unguri evrei masoni, un inamic al identitatii nationale, un tradator bun de batut cu pietre in editia speciala a emisiunii „Nasul” si de afurisenie in direct.

Credeam ca acest tip de patriotism a fost metabolizat in democratia liberala, dar nu, doar inghetat, el este resuscitat acum, odata cu apropierea alegerilor parlamentare si a integrarii in Uniunea Europeana, de o oaste de demagogi, politicieni, preoti si jurnalisti.

Avem nevoie de simboluri, dar nu ingropate in stereotipii si ritualuri, ci de unele care traiesc natural in mintea noastra, poate mai mult decat in sufletele noastre, care ne dau incredere in viitor si nu ne asediaza in cetate.

Ce s-ar intampla daca institutiile statului nu ar mai organiza nimic de 1 Decembrie, nicio parada, nicio masa festiva, niciun recital de discursuri? Ar iesi romanii pe strazi neademeniti de mirosul bucatelor publice, ar pune din proprie initiativa o floare la statuile inaintasilor din politica, din cultura sau din stiinte, ar arbora un steag la fereastra, s-ar bucura spontan de realizarile lor

personale sau de grup in beneficiul Romaniei impreuna cu familia, prietenii, vecinii, ar canta acasa imnul, ar planta un pom sau 100 de pomi aniversari, ar incinge o hora fara primar sau presedinte, ar colora trotuarele cu desene? Astazi pare greu de crezut, dar nu imposibil, experimentul merita facut, macar o data. Numai atunci 1 Decembrie va fi o sarbatoare vie si nu o comemorare mohorata.