Domnule economist-sef, pana la integrarea in zona euro mai sunt sapte ani. Este o perioada lunga sau scurta?
Multi au considerat ca, imediat dupa intrarea Romaniei in Uniunea Europeana, ar trebui sa ne grabim si, in-tr-un an sau doi, sa adoptam si moneda euro.
Banca Nationala a avertizat din timp asupra suboptimalitatii acestui scenariu deoarece, pe de o parte, nu putem asigura convergenta nominala intr-un timp atat de scurt (nu putem reduce inflatia sub 2% de o maniera sustenabila), iar pe de alta parte, este nevoie de timp si pentru o mai mare convergenta reala (cresterea PIB/ locuitor, imbunatatirea infrastructurii, reducerea ponderii agriculturii).
Se pare insa ca am fost atat de convingatori cu transmiterea acestui mesaj, incat o mare parte a clasei politice si a societatii au perceput intrarea in zona euro ca pe un obiectiv foarte indepartat, pentru care nu merita sa faci eforturi inca de acum.
Or, perioada estimata de BNR, de 5-7 ani necesari pentru a pregati intrarea in zona euro, este calculata in ideea ca in intervalul respectiv reformele continua in ritm sustinut si are loc o intarire, nu o slabire a politicilor actuale.
Deci, pentru a va raspunde la intrebare: o perioada de 5 pana la 7 ani pentru adoptarea monedei comune nu este nici lunga, nici scurta, ci optima, cu conditia sa nu relaxam ritmul reformelor.
Am inteles, timpul pana la adoptarea euro nu reprezinta o perioada lunga, dar se poate prelungi daca reformele nu continua in ritm sustinut. Ati putea detalia de ce nimeni din clasa politica nu se grabeste sa discute serios despre integrarea in zona euro?
Din pacate, cea mai mare parte a clasei politice nu are un orizont de timp de 5-7 ani (care depaseste ciclul electoral), ci gandeste pe termen scurt, strict pentru urmatoarele trei luni.
Tocmai de aceea, consultari interpartinice precum cele de la Snagov, din 1995, sau de la Palatul Victoria, din 2000, au fost foarte importante, deoarece au obligat principalii actori politici sa gandeasca strategic si sa agreeze un set minim de obiective pe care orice partid ar fi venit la putere se obliga sa le atinga.
O mica parte a clasei politice de astazi, care gandeste strategic, pare sa fi decis ca Romania trebuie sa acorde convergentei reale (imbunatatirea infrastructurii) o prioritate fata de convergenta nominala (reducerea inflatiei), chiar daca aceasta ar presupune amanarea cu alti cativa ani intrarea in zona euro.
Dar, daca aceasta este optiunea, ea ar trebui stipulata clar in Programul National de Convergenta care va fi trimis la Bruxelles peste doua luni, intrucat ar fi devastator pentru imaginea tarii sa ne angajam la un calendar pe care nu avem de gand sa-l respectam.
Nu am face decat sa urmam exemplul negativ al Cehiei, Poloniei sau Ungariei, care si-au negat angajamentele initiale de convergenta, cu costurile economice si de politica externa de rigoare.
Deci, putem spune clar ca Romania nu are, in acest moment, o strategie nationala pe termen mediu?
Putem spune ca un proiect economico-politic, aderarea la UE (2000-2007) se incheie, fara ca un alt proiect clar sa fie pus in loc pentru perioada urmatoare (2007-2014). Aceasta duce la o neclaritate a mesajului, la netransmiterea mesajului in teritoriu si la o lipsa de mobilizare in sprijinul mesajului.
Dupa parerea BNR, noul proiect care ar trebui sa ghideze Romania in urmatorii 7 ani ar fi, fara echivoc, pregatirea conditiilor pentru intrarea in zona euro.
Faptul ca avem, la ora actuala, aceasta confuzie, generata de o multitudine de proiecte alternative, e determinata, in opinia mea, de urmatoarele cauze: neincheierea agendei economice a perioadei de tranzitie (privatizari, reforma sistemului de pensii etc.); mosteniri istorice deosebit de grele, specifice Romaniei (situatia din mediul rural); o lupta pentru castig politic imediat, in detrimentul
unor obiective pe termen mediu/lung; pierderea „cainelui de paza“ (watchdog) numit FMI si neinlocuirea lui cu unul nou (Comisia Europeana).
Ati vorbit de confuzie si de lipsa FMI. N-am inteles de ce nu poate exercita Comisia Europeana rolul cainelui de paza?
Pana in prezent, judecand dupa experienta tarilor intrate in UE in 2004, Comisia Europeana nu si-a indeplinit acest rol, limitandu-se la „dojeni parintesti“, fapt care nu a facut decat sa amplifice hazardul moral: guvernele din tarile Europei Centrale si de Est (ECE) tind sa-si asume angajamente formale, pe care nu au nicio intentie in a le indeplini.
Cauzele pentru aceasta situatie sunt multiple: faptul ca economiile din tarile ECE sunt mici si nesemnificative la nivel european (dar de la un mar stricat se poate strica intregul cos); lipsa de dorinta in a da un exemplu de penalizare, atata timp cat statele mari (Italia, Franta, Germania) sunt ele insele penalizabile; expertiza redusa a Comisiei pentru problematica macroeconomica etc.
A avea un „caine de paza” slab nu este o mare fericire, asa cum se iluzioneaza multi dintre noi, abordand o perspectiva ingusta, egoista si pe termen scurt.
Ca sa tragem o prima concluzie: de ce ar trebui sa intram in eurozona in 2012-2014? De ce trebuie sa-si doreasca Romania asta?
Exista mai multe argumente in acest sens: investitorii straini acorda o prima autoritatilor care au un program macroeconomic credibil, al carui punct terminus este adoptarea monedei comune (este inutil sa mai subliniez importanta investitorilor straini in dezvoltarea actuala a Romaniei); nicio tara din cele relativ mai „sarace” (Grecia, Irlanda, Portugalia) nu si-a permis sa ramana
in afara zonei euro, acesta fiind un „lux” rezervat tarilor bogate; pana in 2012-2014, cele mai multe tari din zona noastra vor fi trecut deja la euro, astfel incat vor avea un avantaj comparativ fata de Romania; ar garanta faptul ca in 2007-2014 reformele ar continua neabatute, ceea ce ar crea conditii sustenabile pentru prosperitatea viitoare.
