Dragos Bucurenci: "Daca in anii '90 a fost nevoie ca talentele sa fie sacrificate pe altarul competentei, in cazul douamiistilor aceasta datorie a fost stinsa".
Fac parte dintr-o generatie care se drogheaza cu munca.
Cei care ne preced au facut de mult supradoza: o ard prin posturi de senior management in birourile aseptice ale multinationalelor din Pipera si se intreaba ce s-a ales de viata lor.
Absolventul de Belle Arte se ocupa de Corporate Affairs, chimistul coordoneaza Relatiile Externe, iar literatul conduce Divizia de Vanzari. Sunt oameni care au ales sa nu-si urmeze visurile, intr-o vreme cand era in primul rand nevoie de cineva sa munceasca. Romania le datoreaza enorm, dar mi-as dori ca nicio alta generatie sa nu mai fie nevoita sa faca alegeri atat de crunte.
De altfel, nici nu cred ca mai este cazul. Cel putin nu cu generatia mea. Noi suntem o generatie de clivaj, care poarta inca vechiul simptom, dar careia viitorul ii rezerva destine mai putin sumbre. Si noi am inceput drogandu-ne cu munca.
Am prieteni care conduc afaceri de succes, sucursale bancare sau ocupa functii de varf in multinationale si n-au implinit 30 de ani. Unii, ca si mine, nici nu si-au terminat facultatea. Am 25 de ani si sunt de aproape trei ani director la Asociatia "Salvati Delta - Academia Catavencu".
In CV-ul meu scrie ca am studii medii.
In afara catorva spirite formaliste, pe piata muncii amanuntul asta nu maimira pe nimeni.
Ca si-a incheiat cineva sau nu studiile este, pana la urma, o chestiune de optiune personala. Dar imi place sa cred ca, atunci cand au dat la facultate, multi dintre prietenii mei au visat "sa faca ceva". Literatura, film, filosofie, lucruri. Si astazi se ocupa de vanzari, publicitate, branding, chestii.
Multi dintre ei cred si astazi ca timpul nu este pierdut. Si au mare dreptate. Daca schimba masa de joc au toate sansele sa recastige mainile pierdute.
Dar multi isi inchipuie ca jocul ii va astepta la nesfarsit. Ca-si vor putea scrie, regiza ori compune "marea opera" la 50 de ani, dupa o viata orientata pe targeturi de afaceri si etape de cariera.
E induiosator sa vezi cum un om, obisnuit sa lucreze cu strategii, obiective si deadlineuri, e in stare sa viseze cu ochii deschisi la realizarea unui obiectiv personal in slujba caruia nu este dispus sa aloce nicio resursa. In teatrul antic, genul acesta de rezolvare se numea "deus ex machina". In business, el se cheama "o mare teapa".
Daca in anii ‘90, cand Romania abia isi revenea din cosmarul politic si economic, a fost nevoie ca talentele sa fie sacrificate pe altarul competentei, in cazul douamiistilor aceasta datorie a fost stinsa.
Noica le spunea tinerilor care veneau la Paltinis ca singurul fel in care pot pierde jocul este sa nu-l joace. Cand le spunea asta, probabil ca nu banuia ca pentru ei jocurile erau deja facute.
Dar ma intreb ce scuza vom avea noi cand vom avea de dat socoteala despre cum ne-am investit talentul. As vrea sa cred ca nu vom da din colt in colt, ascunzandu-ne dupa jokerul "noi am reconstruit Romania".
Nu vreau sa spun ca marea reconstructie s-a incheiat. Vreau sa spun doar atat: a sosit timpul sa ne reparam pe noi insine.
Asta, daca nu vrem s-o patim precum aceia de dinaintea noastra, care au inceput sa simta iz de generatii expirate si nu s-au prins nici acum de unde le vine mirosul.
