E destul de riscant sa bagi mana in foc, atunci cand doar o data pe saptamana ti se ofera ocazia sa te pronunti asupra ”subiectului cel mai interesant”, ca optiunea ta este intr-adevar cea mai inspirata.
Dincolo de inevitabilul subiectivism, exista o scala la care raportam cu totii evenimentele la care suntem martori (si, slava Domnului! nu ducem lipsa ”evenimente”) si rezultatele, de multe ori, apar intr-o desavarsita dispersie.
Simt nevoia acestor sumare precizari pentru a-mi revendica dreptul ca, dintr-o saptamana in care ”platformistii” au anuntat nasterea PLD, in care PSD a trecut printr-un Congres extraordinar, in care disputele pentru configuratia guvernului sa fie departe de a se fi incheiat, eu sa ma opresc asupra unor secvente difuzate de TVR si TVR International, in principala editie a Jurnalului,
in data de 9.12.06. Reportajul, fara titlul pus de redactia de Actualitati a TVR: ”Vin americani”, ar fi trecut aproape neobservat, fara sa trezeasca nici o atentie deosebita.
In fond, oricat ar fi fost de respingatoare in murdaria si mizeria lor, nu era vorba decat o suita de imagini pe care am ajuns sa le percepem deja sub semnul cotidianului si daca mai adaugam ca ele au fost filmate in interiorul unui spital judetean, atunci chiar ca nimic nu ar mai fi de spus. Si totusi.
Locatia in care s-a deplasat echipa de reportaj a televiziuni romane nu este alta decat spitalul judetean Constanta, sectia de endocrinologie, care urmeaza sa fie pusa la dispozitia soldatilor americani care se vor antrena in zona.
In fapt, ziaristii romani au insotit grupul de reprezentanti militari ai ambasadei americane la Bucuresti, care a vrut sa verifice conditiile de care se vor bucura infanteristii si aviatorii americani, in situatia ca vor avea nevoie de asistenta medicala. Rezultatul vizitei este cuprins intr-un singur cuvant: SOC! ”Am fost socati cand am intrat si am vazut dotarile medicale sau toaletele.
Asa ceva se putea intalni in SUA acum 75 sau chiar 100 de ani.” - a sunat declaratia de presa a consilierului ambasadei americane.
Ce a produs un asemenea impact asupra unor oameni care, cu siguranta, au trecut prin multe incercari la viata lor? Grupurile sanitare nu sunt in stare de functionare, dupa intrebuintare trebuie sa se arunce apa cu caldarea in wc-uri; caldura nu exista in grupul sanitar; dusurile nu functioneaza; faianta de pe pereti este cazute; tevile sunt mancate de rugina si multe sunt desprinse din legaturi,
etc., etc., etc. Fata de cele de mai sus, autoritatile statului Alabama au decis sa modernizeze pe cheltuielile lor, cateva zeci de milioane de dolari, mai multe sectii din spitalul constantean, iar Guvernul american va investi nu mai putin de 34 milioane de dolari in reamenajarea cladirilor fostei unitati de infanterie din Mihail Kogalniceanu.
Nu exclud ideea ca cineva citind randurile de mai sus sa aprecieze ca autoritatile romane au facut o buna afacere, ca au stiut sa ia banii americanilor si ca pe viitor oricine vine aici sa stie ca trebuie sa plateasca.
Personal, eu cred ca este expresia uneia din ultimele trepte pe care poate cobori fiinta omeneasca in drumul ireversibil spre abrutizare. Dupa cum bine se stie, Romania nu a fost singura tara care s-a batut pe castigarea cartii cazarii soldatilor americani in zona.
Meciul cu Bulgaria s-a jucat pana in ultima clipa si desemnarea noastra in castigatori a fost primita cu ovatii si multe satisfactie. Tot ce mai urma sa facem era pregatirea, atat cat ne sta in puteri, unor conditii in care soldatul american sa se simta (cat de cat) ca la el acasa si sa nu ajunga sa aiba cosmaruri ca a fost teleportat peste noapte, ca detinut, in baza de la Guantanamo.
Cabinetele medicale, spatiile sanitare nu se puteau numara decat printre prioritati. In locul unor
conditii omenesti, de civilizatie proprie secolului XXI, reprezentatii SUA s-au trezit azvarliti, intr-un cosmaresc tunel al timpului, in urma cu o suta de ani. Adica in mizeria si in putoarea in care noi nato-istii, noi, de la 1.1. 07, europenistii ne ducem azi zilele. Este treaba noastra. Este masura capacitatilor de care suntem in stare.
Dar o minima si obligatorie decenta, in masura in care ar mai fi existat asa ceva, ne-ar fi obligat sa facem si pe dracu in patru si, intr-o rezervatie de cateva sute de metri, sa fi amenajat un colt de normalitate. Nu am fost in stare. Sau nici macar nu ne-am propus. Nuantele nici nu-si mai au locul.
Iar intrebarea: ”Nici macar nu ne mai este rusine?!” nu mai poate fi decat retorica. Raspunsul il cunoastem foarte bine.
