Noua Inchizitie e printre noi. Nu mai e, ca prima, un tribunal dispunand de o jurisdictie speciala, dar, doar ca abordare etico-religioasa, speculand contextul si utilizand propaganda, e la fel de hotarata sa pronunte judecati privind abaterea de la dogma a celor suspectati de erezie.
Cei atat de fericiti ca Legea cultelor, cu articolul 13 cu tot, a trecut de Parlament, vor trebui sa accepte ca asocierea cu fundamentalismul ayatollahului Khomeini nu mai e chiar atat e stranie, caci peste cateva luni o editura romaneasca urmeaza sa publice "Versetele satanice", carte ce a atras condamnarea la moarte a autorului, Salman Rushdie, pentru apostazie.
Or, daca "in Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase", atunci cartea lui Salman Rushdie este ilegala, caci pe 14 februarie 1989 o fatwa citita la Radio Teheran de Khomeini insusi a proclamat cartea ca blasfemie.
Fundamentalismul noii Inchizitii, inradacinat in radicalismul pseudoortodoxist al perioadei interbelice, exprima frica de laicitate, respingerea statului si a secularizarii si refuzul gandirii critice.
Poate aceste randuri nu ar fi fost scrise daca nu as fi auzit la postul public de radio, intr-o emisiune duminicala, in chiar ajunul Craciunului, o discutie intre un preot nu tocmai necunoscut, parohul de la Stavropoleos, Iustin Marchis, si cativa credinciosi revoltati atat de cererea privind retragerea icoanelor din scoli, cat si de recomandarea CNCD.
Am asistat la o lapidare simbolica a "comunistului" Emil Moisa, pe care preotul nu a sanctionat-o, ba chiar a incurajat-o. Cu doar cateva luni in urma acelasi preot fusese deconspirat ca informator al Securitatii. In fata evidentei, nu a negat colaborarea, dar a sustinut ca notele sale informative n-ar fi avut ca obiect cetateni romani.
Ca si cand acest amanunt ar schimba natura morala a faptei. Ca si cand religia ortodoxa este propovaduita doar romanilor. Religia crestina e universala, iar nu nationala. Mesajul sau e deschis catre toti, nu doar catre unii. Iar liberul arbitru este recunoscut, fiecare raspunzand pentru faptele sale.
Dar preotul Iustin Marchis a preferat sa stimuleze reactivitatea sau sa incurajeze stereotipurile. Si parea unul dintre cei mai deschisi prelati ortodocsi.
In acest moment dezbaterea privind statul icoanelor in scoli este doar un pretext. Problema reala este raportul Statului cu Biserica. Caci, dincolo de discutii, ramane intrebarea: Cum a fost posibil cazul Tanacu? Daca statul ar fi fost un spatiu public, nu un mozaic de spatii private concedate unor parti cu tendinte hegemone ale societatii, reactia statului ar fi fost alta.
E o dovada in plus ca statul nu poate fi decat un loc public, o res publica, in care toti cetatenii sunt egali. El nu este, sau nu trebuie sa fie, cel putin ca realitate, subiectul vreunei religii, credinte, doctrine, filosofii sau ideologii caci, dand politicii adevarata sa semnificatie, ar fi dator sa se transforme intr-un loc neutru.
Pentru aceasta educatia copiilor trebuie sa privilegieze studiul autentic, nu doar formal, al drepturilor civice si constitutionale, astfel incat acestia sa inteleaga ca libertatea de constiinta se manifesta prin gandire critica, nu prin stimularea ignorantei si simularea credintei. Liberul arbitru ar trebui sa triumfe, dand fiecaruia autonomia la care are dreptul.
Statul, cu scolile publice si institutiile sale nu poate fi spatiul unei religii sau a alteia.
Cristian Pirvulescu,
analist politic
