In primii ani ai tranzitiei dupa decembrie 1989 ne-a preocupat mai putin; Emil Constantinescu si guvernul CDR au crezut ca au imagine buna doar pentru ca exista; iar Adrian Nastase, pe vremea cand era prim-ministru, a reluat obsesia imaginii, in interiorul si in exteriorul tarii.
Iata-ne si acum, impinsi cu forta in Europa, cu problema imaginii nerezolvata, doar ca acum nu mai vorbim de imagine, ci de brand de tara. Este ceva mai sofisticat, mai cool, dar nu foarte diferit si, oricum, ne lipseste.
Timid si stangaci, guvernul actual a incercat sa lanseze o dezbatere pe tema brandului, dar nu a avut niciun spor. Se vede treaba ca echipei de la Palatul Victoria ii place ideea de vreme ce a inclus-o si in strategia postaderare. Poate acum sa iasa ceva!
Fie ca ne place, fie ca nu, cel mai mult succes in crearea unei imagini favorabile l-a avut Ceausescu. Pe vremea lui specialistii in brand se numeau activisti ai sectiei de propaganda ai CC al PCR.
Pe scurt, Ceausescu a reusit sa "vanda" Occidentului imaginea sa ca singurul lider politic din Est capabil si dispus sa infrunte Uniunea Sovietica. Era o minciuna care le convenea occidentalilor, asa ca au acceptat-o si, o vreme, stratagema a functionat.
Saracirea fara noima a Romaniei si restrangerea libertatilor cetatenesti combinate cu o noua configuratie a raporturilor dintre SUA si URSS l-au anihilat in cele din urma pe impostorul de la Bucuresti.
Dupa Revolutie, Ion Iliescu - fost secretar cu propaganda al CC al PCR - si-a ales si el destul de bine brandul - de om politic "sarac si cinstit", apropiat de oamenii simpli si de nevoile lor. Si aceasta stratagema (caci ce altceva sunt brandingul sau imaginea decat stratageme pentru crearea unei perceptii favorabile indiferent de realitate?) a functionat o vreme, pana cand tara s-a schimbat.
Obsedat de imagine, Adrian Nastase s-a incurcat in branduri: ba era diplomatul fin si cult, ba mangaia porci si se apuca de cosit, ca sa para apropiat de popor. In final, l-a biruit imaginea de om corupt, avid de imbogatire pe orice cai.
Dupa cum vedem, fruntasii nostri politici au cam esuat in operatiunile lor de branduire personala. Nici cu branduirea tarii nu au avut mai mult succes: Ceausescu ne-a lasat saraci si oprimati, Iliescu si Nastase ne-au aruncat in categoria celor mai corupte tari.
Asa am intrat in Uniunea Europeana, in ciuda eforturilor - pana la un punct reale - facute de actualii guvernanti de a stavili coruptia. Ele risca sa fie anulate de sabotarea legii ANI in parlament, dar aceasta este alta discutie.
Intre timp, sub imperiul "globalizarii" si al specialistilor straini in cautare de contracte, am inceput din nou sa ne intrebam cum am putea sa ne "vindem" mai bine si cam ce brand ni s-ar potrivi.
Dezbaterile initiate de Agentia de strategii guvernamentale a guvernului au fost sterile si nu s-au finalizat in niciun fel. Mai mult, cererea de oferta lansata in vara anului trecut de ASG firmelor de branding pentru definitivarea campaniei "Branding Romania" a fost un insucces total. Nicio agentie, mare sau mica, nu s-a prezentat.
Nici nu ar fi avut de ce, atata vreme cat din anunt reiesea clar dorinta guvernului de a cheltui cat mai putin si incapacitatea sa de a formula un brief clar. Ori branduirea costa. Spotul pentru candidatura Parisului la Jocurile Olimpice a costat de pilda 8 milioane de euro.
Poate ca nici nu este asa de rau ca "Branding Romania" a esuat deocamdata. Ce rost are sa cheltuim bani pe o fantasma (cum spune Horia-Roman Patapievici) care nu are cum sa ne reprezinte?
Inainte sa ne intrebam "cum ne vindem", ar fi mai bine sa ne intrebam ce vrem sa fim si incotro vrem sa mergem, asa cum s-au intrebat americanii in secolul al XVIII-lea, dupa ce si-au castigat independenta.
Ei au avut insa ceea ce noi nu avem, si anume oameni politici preocupati de problemele de fond ale noii natiuni, care au si ramas in istorie ca "Parinti ai natiunii" (Founding Fathers).
Din acest punct de vedere, romanii sunt orfani, bajbaie si, in consecinta, nu au brand. In schimb, au imagine proasta. Iluzia ca specialistii in branding o vor schimba este probabil una dintre bolile copilariei politice, de care ar trebui sa ne vindecam.
