Reportaj HotNews.ro

Luni, 30 aprilie 2007, 0:00

Politia, vigilenta ca intotdeauna

Foto: Rompres

Domnule Capitan, subsemnatul, domiciliat in, declar ca marti seara, in timp ce ma deplasam cu tramvaiul 32 dinspre Chirigiu spre Rondul George Cosbuc, doi indivizi pe care i-as putea identifica, destul de usor, mi-au sustras portofelul din buzunarul exterior al paltonului.

Pentru ca, intamplator, veneam de la o posta din Rahova, de unde ridicasem vreo 10 kg de carti, portofelul nu continea o suma insemnata de bani. In schimb, in el se aflau alte lucruri vitale si extrem de dificil - din motive legate, in special, de birocratie - de refacut: Carte de Identitate, carduri bancare, permise la biblioteca scl.

Faptele sunt asa cum urmeaza:

Simtind la buzunar (exterior) mana nu prea exersata a sutilor, si interpretand nelinistea a doua adolescente de vizavi, care imi fac semn - „v-au luat ceva din buzunar” - ii abordez cu hotarare pe manglitori: „v-am vazut, toata lumea v-a vazut, dati-mi portofelul sau chem politia”.

Manglitorii ranjesc: „nu facem noi din astea”, oamenii din jur casca, curiosi, gura, soferul deschide usile, manglitorii sar de pe scari, apoi sar intr-un taxi si pe-aici le e drumul.

955-10

Hotarat sa-mi duc, totusi, amenintarea la bun-sfarsit, sun la Politie (955). Sunt preluat de o operatoare care ma indeamna sa ma indrept, repejor, spre cea mai apropiata sectie de politie, unde ar urma sa mi se prezinte niste portrete-robot ale suspectilor de serviciu. „Nu puteti trimite un echipaj?”.

„Nu, mergeti dumneavoastra, sa dati declaratie si sa va dea dovada pentru acte”. „Unde e cea mai apropiata sectie?”. „Sectia 10, in spatele magazinului Cocor”.

Cu cele 10 kg de celuloza in spinare, pornesc la pas spre sectia 10. Pana ajung, se innopteaza de-a binelea. Intru increzator intr-o cladire unde vreo 7-8 barbati in uniforma isi fac de lucru intr-o camaruta cu usa termopan. „Nu intrati aici, va rugam”. Din pragul usii cu termopan, imi prezint cazul (pe care il insirasem, in detaliu, si la telefon).

„Unde s-a intamplat asta?”. Explic: Chirigiu, Rond Cosbuc, la o statie de tramvai de Piata Unirii. „Ne pare rau, nu va putem ajuta. Nu e jurisdictia noastra”.

„Tocmai am fost jefuit, pot identifica hotii, cu care am purtat o discutie amiabila, vreau doar sa dau o declaratie si sa aflu daca exista vreo sansa cat de mica sa-mi recuperez actele/sa continuu, intr-un alt loc&decor, conversatia cu hotii”. Un politist zambeste: „Asta depinde de oameni, nu de noi. Daca cineva va gaseste actele si va suna... N-avem ce sa va facem.

Mergeti, totusi, la Sectia 14 si dati acolo o declaratie, va vor arata ei poze cu hoti”. „... si cum ajung...?”. „Va explica colegul”, aud dinspre spatele politistului, si identific in „coleg” o silueta matahaloasa, cu ceafa lata si puternic cutata, in haine civile. Ghidul meu se indreapta rapid spre iesire. Il urmez.

„De ce va tineti dupa mine?!”, ma apostrofeaza, cu un ton iritat-amenintator. „Nu imi aratati cum sa ajung la Sectia 14??”. „Treceti raul, pe bulevard, la dreapta. Sunt 500 de metri de aici”. Scuipa cuvintele de parca ar fi obligat sa sape santuri in fata blocului, intr-o zi de duminica.

10-14

In drum spre podul de peste rau, ma intalnesc cu un prieten, care considera ca ar fi o experienta interesanta sa ma urmeze. Implinitor-intelectuala.

La mai bine de un kilometru departare, pe niste strazi intunecoase (pe Strada Oitelor), dau peste un alt post, ceva mai spatios, cu un ecran cu plasma pe care ruleaza pozele scortos-reconfortante ale politistilor de proximitate, sub sloganul: „Siguranta si incredere”. Sunt bucuros sa descopar, in spatele unui ghiseu, un chip increzator, peste o uniforma.

Ma adresez, cu aceeasi poveste: tramvai, hoti, portofel, conversatie, declaratie si sanse de rendez-vous cu documentele personale. Mi se spune sa astept, nu dureaza mult. Peste cinci minute apare un ofiter intre doua varste care ma intreaba, din nou, ce s-a intamplat. Reiau, de la capat, povestea.

Cand ajung la partea cu discutia cu hotii, ofiterul cere un baston de cauciuc, pe care incepe sa-l invarteasca sub nasul meu. „Si cum, nu ati facut nimic? Trebuia sa-i retineti!”. „Si cum as fi putut face asta? Ar fi trebuit sa le bag degetele-n ochi?!”. Da din umeri si porneste pe scari in sus.

Peste alte cinci minute, in capatul scarilor isi face aparitia un nou „coleg” in civil, cu proportii oarecum asemanatoare cu cele ale ghidului de la Sectia 14. Ii face prietenului semn sa astepte si ma conduce intr-un subsol unde huruie, la volum tare, un televizor fixat pe „Tradati in dragoste”.

Peste vocile sotiilor inselate si a sotilor prinsi in flagrant, care neaga, pana la capat, evidenta, politistul (?) ma pune sa repet povestea. Isi incrunteaza sprancenele, aproba, cunoscator - mhm! - si imi cere sa scriu, cuvant cu cuvant, o declaratie, dupa dictare. Declaratia incepe cu „Domnule Capitan” si se continua cu „mergand, simtind, spunand etc”.

Imi reprim impulsul de a stiliza si scriu, mecanic, pana cand ajungem la partea cu zona unde s-a comis infractiunea. „Sigur la Chirigiu? Pentru ca Chirigiu nu e in jurisdictia noastra. La sectia 19. Mergeti dvs trei statii de tramvai, treceti de Sebastian si acolo, pe dreapta, la 100 de metri, e sectia 19. Jurisdictia noastra incepe de la Chirigiu in jos.

Ei or sa va prezinte si poze cu infractorii, sa-i identificati”. „E a doua sectie pe care o vizitez, si au trecut doua ore de cand mi-au fost furate actele; n-as putea sa las declaratia aici si sa o trimiteti dvs mai departe?”. „Puteti, dar dureaza foarte mult si nu va sfatuiesc s-o faceti”.

14-19

Inteleg ca „foarte mult” inseamna, destul de probabil, „niciodata” si ma hotarasc sa fac un (sper, ultim) efort suprem. Iau tramvaiul spre sectia 19, stiind ca pana la Sebastian sunt, de fapt, cel putin cinci statii. Intreb un calator care imi explica, binevoitor, ca sectia 19 n-are nici o legatura cu Sebastian.

Cobor, intempestiv, si aflu de la un grup adunat in fata unei scari de bloc ca in zona sunt doua sectii de care ar putea sa apartina statia Chirigiu: 18 si 19, prima cu probabilitati mult mai mari decat a doua. Hotarasc sa urmez, totusi, sfaturile politistului (?) in civil si sa ajung la sectia 19, la alte cateva statii mai incolo.

Sar intr-un tramvai unde un politist surazator imi explica, condescendent, ca am luat decizia gresita: sectia 18 se ocupa de zona Chirigiu si, sigur-sigur, nu 19. Inapoi cu tramvaiul, apoi pe jos, pe alte strazi intunecoase, pe care femeile, copii, si, in general, cetatenii de toate varstele si sexele n-ar trebui sa umble seara neinsotiti. Dupa cateva colturi, Sectia 18.

19-18

Aceasta se dovedeste cea mai aratoasa dintre toate: pe langa ecranul de plasma cu pozele reconfortante si pe langa usile termopan, holuri curate, foarte familiare - pentru ca seamana, asa cum observa amicul, cu anticamera unui dentist. Un ofiter ferches ma intreaba ce doresc; repet povestea - portofel, identificare etc - si sunt indemnat din nou la asteptare.

Peste 10 minute, ofiterul imi face semn: „veniti aici!”. Ma indrept spre o usa termopan - in sfarsit, sa fie acesta dentistul? Dau sa trec pragul: „Nu intra aici! Iesi afara!!”. Un confrate de-al politistului arata, prin zbierate, ca are alta parere.

Ma intorc spasit, stau alte 5-10 minute, in timp ce gramada de politisti admira, in spatele usii-tabu, ecranul unui televizor. In sfarsit, apare colegul in civil, cu burtica traditionala, intr-o maleta supraelastica, de un rosu aprins. „Ce s-a intamplat?”.

Reiau povestea, plus toate detaliile despre celelalte sectii si demonstratia, prin deductie si eliminare, ca zona Chirigiu TREBUIE sa fie in jurisdictia lor.

Colegul nu pare foarte sigur; totusi, da din cap si se hotaraste sa aduca un proces-verbal. Ii intind declaratia gata facuta si trebuie sa ii explic ce rost are ea. Ma priveste intrebator. „Puteti face doua lucruri: sa declarati actele furate sau sa le declarati pierdute. Daca le declarati furate, dureaza o luna si trebuie sa dati un anunt in Monitorul Oficial.
Pierderea se rezolva in doua zile”.

„Da, dar daca declar pierdere, si nu furt, ce sanse mai sunt sa-i cautati pe manglitori?”. Mirarea se trasforma in zambet condescendent: „N-avem ce sa le facem. Prostitutia si furturile mici sunt cel mai greu de dovedit. Daca voiati sa-i prindeti, trebuia inscenat un flagrant. Dumneavoastra ati fi putut face asta, in tramvai, cu oamenii din jur...”.

„Dar cumulul de acuzatii nu inseamna antecedente, si nu va atrage atentia?”, intreaba prietenul. „Noi aici lucram la bucata, nu prin cumul”, raspunde, binevoitor, colegul in civil.

„Totusi, i-am vazut pe hoti: daca va fac o descriere a lor, asta nu v-ar ajuta cel putin sa-i supravegheati, in viitor? Sunt atat de inalti, au fetele asa si asa, tunsurile in felul urmator...”. „Ba da... Noi ii cunoastem foarte bine, stim cine umbla pe linia lui 32. Declarati furt sau pierdere?”.

„Putem declara pierdere chiar daca noi stim ca nu s-a intamplat ASTA?”, intreaba prietenul. „Numai de dumneavoastra depinde...”.

Proces verbal

Subsemnatul, domiciliat in, declar ca marti seara, in timp ce ma deplasam cu tramvaiul 32 dinspre Chirigiu spre Rondul George Cosbuc, am pierdut un portofel continand... Desi am depus declaratia la jurisdictia de care, aproape sigur, apartine zona Chirigiu, nimeni nu mi-a aratat nici macar o mutra de infractor.

Iar cererea in care povesteam, in amanunt, cum a avut loc furtul si in care ma aratam, chiar, dispus sa ma constitui parte civila intr-un proces penal (manglitorii, mi s-a explicat, nu ar fi putut sa fie, oricum, bagati la inchisoare; cel mult i-as fi putut da eu in judecata...) a ramas la mine in buzunar.