Coregraful lotului national de gimnastica, Geza Pozsar, l-a ademenit pe securistul care insotea lotul la cumparaturi de electronice ieftine care mergeau la 220 de volti pentru ca Bela Karoly sa poata sustrage pasapoartele din camera acestuia. Securistul nu a vrut decit o umbrela pentru soacra.
Nadia Comaneci, Emilia Eberle, Teodora Ungureanu, Mary Lou Retton, Kim Zmeskal sau Shannon Miller sint doar citeva dintre gimnastele care ii datoreaza si lui Geza Pozsar succesul in gimnastica.
Desemnat de doua ori de Asociatia antrenorilor de elita din SUA drept cel mai bun coregraf al anului, Geza Pozsar a participat, ca membru al loturilor nationale ale Romaniei si Statelor Unite, la patru Olimpiade si opt Campionate Mondiale. Din 1982, este proprietarul propriului club de gimnastica la Sacramento, unde colaboreaza cu antrenoarea Emilia Eberle.
Desi in cei 30 de ani de cariera a lucrat cu numeroase campioane olimpice, fie ele romance sau americane, Nadia de departe l-a impresionat cel mai mult. „O vedeam ca pe un mic Mozart, un geniu al miscarii care putea sa creeze zeci de variante dintr-o singura idee“.
Nascut in Romania din parinti unguri, Geza Pozsar a fost selectionat de mic la Liceul de Coregrafie din Cluj. „Aveam noua ani, cind o echipa de profesori de balet a venit sa caute talente la Oradea, orasul meu natal. M-am aflat printre norocosii recrutati pentru Liceul de Coregrafie din Cluj. In anul 1970, am absolvit liceul ca sef de promotie si am fost repartizat la Opera din Timisoara.
N-am avut sansa sa stau mult in orasul de pe Bega, pentru ca am fost chemat in armata. Am facut serviciul militar la Ansamblul Armatei din Cluj. Specialitatea echipei erau turneele. Au existat cazuri in care dadeam si trei spectacole pe zi. Usor-usor, am inceput sa fac coregrafii, iar dupa terminarea armatei am pus la punct o companie semiprofesionista in orasul meu natal, Oradea.
Adrian Pintea, care era pe atunci elev la un liceu din Oradea, colabora cu noi in spectacolele de muzica, dans si poezie“, isi aminteste Geza Pozsar.
Cooptarea sa in lumea gimnasticii a inceput tot atunci. „Ajutam un antrenor de gimnastica local, Emeric Ban, care avea citeva fetite in echipa de junioare a tarii. Maria Simionescu, pe-atunci antrenoare federala, a venit in vizita la sala si, vazindu-ma la lucru cu fetele, m-a invitat la Bucuresti, la lotul national care se antrena la Centrul 23 August.
Dupa Mondialele de la Varna, in 1972, echipa a fost dezmembrata. Mie mi s-a propus sa ma duc la Onesti, la liceul de gimnastica. In acelasi timp am fost admis la Facultatea de Drept din Bucuresti, la fara frecventa. Pe Bela l-am cunoscut in diferite ocazii, inaintea venirii mele la Onesti. Am inceput sa lucrez cu el in 1974“, povesteste Pozsar.
Colaborarea cu lotul olimpic feminin de gimnastica al Romaniei s-a incheiat in 1981, atunci cind, alaturi de Bela si Martha Karoly, a decis sa ramina in Statele Unite. „Ideea de a ramine in Statele Unite ne-a venit chiar in timpul turneului pe care-l faceam acolo cu Nadia. Eu stateam in camera cu ofiterul de securitate care ne insotea.
Cu o seara inaintea intoarcerii echipei in tara am fost cu Bela si cu Martha la masa la o cunostinta din Romania, profesorul Olteanu, fost director al Scolii Sportive din Cluj. Sotia acestuia, Ghizi, era si ea antrenoare de gimnastica. Acolo am planuit «fuga». Bela mi-a spus ca va lua toate bagajele lor din camera in timpul noptii si le va duce la matusa Marthei, in Manhattan.
Iar eu urma sa-l iau pe ofiter la cumparaturi pe Strada 49, unde se vindeau electronice cu 220 volti. In acest timp, Bela urma sa intre in camera sefului delegatiei si sa ia pasapoartele din safe“, povesteste fostul coregraf al lotului national.
Birna a fost intotdeauna
aparatul favorit al gimnasticii romanesti
Numai ca socoteala de-acasa nu se potriveste cu cea din tirg. „I-am spus domnului ofiter ca sint radiocasetofoane cu reducere de preturi pe Strada 49 si ca au 220 de volti, deci pot fi folosite in Romania. A venit cu mine. L-am invitat la o pizza si un vin rosu sa se relaxeze. Dar tot se tinea dupa mine, nu scapam de el“, isi aminteste amuzat Geza Pozsar.
„Salvarea“ a venit de la o valiza: „Am vazut ca la o pravalie se vindeau valize enorme pe rotile cu 20 de dolari bucata, erau de plastic. Am cumparat una si am inceput sa o trag dupa mine ca pe un ciine la plimbare. El m-a intrebat ce fac cu valizoiul? I-am spus ca o sa-mi pun toate lucrurile in ea ca sa nu am prea multe bagaje.
S-a mai linistit si a intrat sa cumpere o umbrela pentru soacra sa, cu 5 dolari. Vazind ca e in pravalie, am lasat valiza in strada si am fugit spre un taxi care se oprise pentru a cobori pasagerii. Am sarit inauntru si i-am aratat soferului un pumn de dolari. I-am spus «go», atita engleza stiam. I-am dat adresa primita de la Bela si dus am fost“.
