“Matale, ce cauți aici?” - în spital, așa i s-a adresat o asistentă lui Vintilă Mihăilescu. Replica asta m-a năucit. Cum “matale”? El este Vintilă! Îmi venea să-i sparg capul femeii. Să ies din carte și să mă duc în spital, s-o găsesc pe obraznica aia și să-i trag două palme. Apoi, mi-am luat seama. El este Vintilă pentru mine. În spitalul românesc Vintilă ia chipul pe care doctorii, asistentele, femeile de serviciu, îngerii lui protectori i-l dau. Mai mult, nu mă pot băga eu în Spitalul lui Vintilă. E ca-ntr-o magie. Dacă pățește ceva din cauza mea? Da, așa se citește cartea asta, “În căutarea corpului regăsit”. Cu sufletul la gură. Scapă sau nu scapă? Carte despre peripețiile unui pacient de pe secția de leucemii acute. Lansarea cărții sâmbătă, 1 iunie, la Bookfest.
Și, de fapt, cartea este făcută din acest “ce cauți aici?” Pentru că om sănătos o viață, omul Vintilă habar n-are cum să se poarte în spitalul românesc:
“Îmi lipseşte cu desăvârşire „modul de utilizare” al spitalului. Noroc cu un mai tânăr prieten de‐al tatălui meu, profesor şi şef de clinică la pensie, care mă preia, jucând oarecum rolul acestuia. Mie mi‐au trebuit câteva săptămâni până să învăţ cum să vorbesc în spital.”
E un pacient coborât din Paradisul său de acasă. Chiar “ce caută în spital”? Hai, să-l urmărim. Asta este partea de suspans a cărții. Iese viu Vintilă din experiența asta teribilă, spitalul românesc? Iese, dar dincolo de boală are de dus experiențe ce-l afectează psihic, fizic:
Clădirea - tristețe și miracole:
“Clădirea în care am intrat prima dată a fost renovată şi arată de‐a dreptul impunător. În timp ce aşteptam în holul mare şi generos, am descoperit chiar după un colţ un restaurant (privat), cu o cochetă grădină interioară, unde aveam să mănânc mai bine decât la un restaurant de lux. Clădirea în care am „locuit” are însă balcoane cu balustrade rupte, tavane false atârnând de nişte resturi de sârme, dezmembrări ciudate în care îşi făcuseră porumbeii cuiburile, un anunţ scris mare, de mână: Atenţie, cade tencuiala!... Impresia că aici s‐au terminat banii. La interior totul arată însă absolut normal, iar salonul în care am fost repartizat este impecabil şi mi‐a permis să‐mi refac un soi de acasă. Spitalul meu arată ca România: plin de contraste, de tristeţe şi de miracole…”
Primirea. Cu tot cu bodyguarzi, unii haidamaci, stăpâni, unii blânji, lasă-l, bă, nu-l vezi cum e.
“Ca şi în Societate, nici în Spital nu poţi să generalizezi, nu poţi să vorbeşti despre Medicul român sau Asistenta din România, după cum nu poţi să vorbeşti nici despre Român, aşa, în general. Există însă asistenta cu acul mare şi asistenta cu vorba bună, nu o medie statistică şi indefinită a lor – iar viaţa ta în spital depinde, în mare măsură, de frecvenţa întâlnirilor concrete cu o categorie sau alta.”
Vrea să intre în stăpânirea unei, vai, biete noptiere, unde-și așează lucrurile-crează intimitatea, noptiera care ar trebui să-i amintească de acasă:
“Am repetat de zeci de ori, pe urmele altor autori care au spus acest lucru de mii şi mii de ori, că acasă este o casă în‐corporată, că suntem făcuţi nu doar din rela‐ ţiile noastre cu ceilalţi, ci şi din relaţiile mute cu obiectele cu care şi prin care ne construim intimitatea.”
Descoperă că nu-i o pătură pe-un pat și i se spune: nu-i pe inventar, dar îngerul lui păzitor Ana așează cu 10 lei totul pe făgaș.
Intră în pijama:
“Era o „normalitate” atât de puternică, încât o reproduceam fără să realizăm măcar că aici, acasă, ar trebui să fie altfel: noi, pacienţii, trăim în pijama. Era ca şi cum pijamaua vorbea în locul nostru, materializând un gând care nu ştia să se exprime, făcându‐l astfel vizibil…”
Miracolul-Spital:
„Mizeria” există, în egală măsură, în societate şi în spitale, dar a decupa doar acest aspect (oricât de dramatic ar fi el uneori) înseamnă a deforma totuşi realitatea: cu puţin noroc şi cu răbdare, mulţi dintre bolnavii României ar putea să aibă parte sau să fie recuperaţi în mod miraculos de un medic, un colectiv, o secţie, un spital, o echipă de doctori de care habar nu aveau iniţial. Dar exact acest lucru permite o critică temeinică: de acord, de unde nu e, nici Dumnezeu nu cere; dar, când constaţi că, de fapt, se poate – când iniţial ţi s‐a spus că nu se poate –, te bucuri, desigur, în primul moment, dar pe urmă te enervezi rău de tot, credeţi‐mă! Sănătatea nu ţine, nu are voie să ţină de „miracol”, „noroc” şi/sau „răbdare”! Or, asta se întâmplă cel mai frecvent în România: de multe ori, sănătatea noastră, câtă este şi aşa cum este, pare să ţină de „miracol” – probabil de aceea continuăm să ne urăm „sănătate să dea Dumnezeu!”...
Bursa șpăgilor:
“Dumneavoastră veniţi mai de mult pe aici? întreabă o doamnă între două vârste, privind între‐ bător de jur împrejurul sălii de aşteptare. Un mormăit generalizat îi dă de înţeles că da. — Da, dar de ce? îi vine în întâmpinare un „veteran”. — Păi, nu ştiu, aici cum se poartă? întreabă doamna, uşor jenată. Ce trebuie să dau la doctor? — Nimic! o avertizează domnul cu pricina. — Da’ aşa, un curcan?... — Doamne fereşte, să nu faceţi o gafă de‐asta! — Da’ nişte ouă de ţară, de la mine, aşa, proaspete? i se luminează doamnei ochii. — Asta ar fi chiar culmea! zâmbeşte veteranul, imaginându‐şi scena. — Vai de mine, şi eu ce fac atunci? se îngrijorează sincer doamna. Monetizarea „şpăgii” a schimbat radical relaţia materială pacient‐medic. În prezent, accesul este mediat de şpaga în bani, o „resursă” la care unii au acces, alţii, iremediabil, nu. Însă n‐am să reiau aici o problemă ultracunoscută şi ultradezbătută: într‐un sondaj BCS (Biroul de Cercetări Sociologice) din 2019, pentru un român din cinci, principala problemă din sistemul sanitar din România rămâne şpaga din spitale. Este interesant însă că, dacă sunt întrebaţi, cam 80% dintre pacienţi spun că au dat bani asistentelor, mult mai puţini doctorilor, dar numai vreo 5‐10% declară că li s‐au cerut bani. Între dat şi cerut, natura reală a „şpăgii” rămâne încă o problemă deschisă.”
Cartea lui Vintilă Mihăilescu este o carte veritabilă de aventuri în spitalul românesc. Eu așa am citit-o. Acum e cazul acesta, mâine este cazul meu, vai de capul meu. Repet, la fiecare pas, m-am întrebat: “Scapă. Vintilă?”, dar și “groaznic, eu cum o să mă descurc, de-mi vine rândul?”
Vintilă Mihăilescu trece prin experiențele spitalului intelectualizând experiențele spitalului.
Este forma lui de apărare în fața necunoscutului: spital, destin, boală. Asta este a “doua interpretare” a cărții. Omul trece prin rațiune tot ce trăiește. Așterne pe hârtie teorii, statistici, notează replici pilduitoare, întâmplări relevante. Se “obiectivizează”, face glume (umorul este o formă de a vedea lucrurile cu detașare), dar oricâte-oricum ar face rămâne scena asta:
“ Stai, bre, unde ţi‐a zis doamna doctor să stai! se răsteşte la mine domnişoara în grija căreia fusesem lăsat. Mă uit la tinerica asistentă din faţa mea. Îşi face ochii şi este, de fapt, prietenoasă. În felul ei... Este ceva ce‐mi scapă, dar mă aşez pe scaun şi aştept. — Mamaie, nu înţelegi că nu mai avem locuri? — Aşa m‐au trimis de la noi de la dispensar... doamna doctor Florescu... aşa mi‐a zis, să vin aici cu trimi‐ terea asta... — Nu ţi‐a zis bine! Bătrânica scoate încet o tabletă de ciocolată dintr‐o geantă veche şi o întinde asistentei de la internări. — Ei nu, că asta‐i culmea! Asistenta îi smulge ciocolata din mână şi o aruncă la gunoi. — Hai, mamaie, gata, ieşi afară! Bătrâna se ridică încet şi se îndreaptă spre uşă. Are ochii goi. Eu mă întorc cu faţa către perete ca să nu mi se vadă lacrima din ochi. La dracu’!…”
Este Vintilă care privește spre sine, spre situația sa și spune: “oricine sunt, tac, ce pot face?” Și, recunosc, m-a lovit damblaua.
Și altă scenă. Depinde “de un ac” ca omul să cedeze, să spună că e mai bună fuga decât înțepătura: “Domnu’, ce vă tot foiţi atâta? E doar o durere surdă! mă pune la punct doctoriţa care îmi face puncţia. Staţi liniştit, că n‐am reuşit să scot destul – vă mai înţep o dată. Şi mă mai străpunge o dată cu „stiletul”, în timp ce stă de vorbă cu asistenta din cameră. Durere surdă pe dracu’! Niciodată în viaţa mea n‐am avut parte de o durere mai cumplită. Astfel încât, la următoarea puncţie, am stat mult pe gânduri dacă să rămân în spital sau să renunţ la tot tratamentul. Dar la a doua puncţie am avut parte de altă persoană şi n‐a mai durut deloc. Chiar avea mâini de înger. Asta mi‐a salvat viaţa, căci la a treia puncţie‐spadă aş fi fugit din spital şi m‐aş fi dus să‐mi aştept sorocul sub teiul de peste cavoul familial.”
Cartea asta este vindecătoare. Aventuri-aventuri, dar îți spune ce-ai de făcut într-o lume ostilă, care te poate birui, dar care te și ia în custodia ei haotică.
Eu, recunosc, sunt recunoscător îngerilor lui Vintilă: Anei. Domnului profesor Daniel Coriu, Domnului doctor Bogdan Ionescu şi întregului personal medical din Secţia de Leucemii Acute a Spitalului Fundeni, care i‐au acordat un nesperat răgaz de viaţă lui Vintilă și mie un nesperat răgaz de a citi cartea unui om întors din moarte pentru a face lumea noastră mai bună. Pentru că, după ce citești cartea, asta vezi clar: Vintilă Mihăilescu te vindecă, ține balanța celor bune și rele, îți explică ce-a pățit, ce poți păți și tu.
Vintilă Mihăilescu este profesor universitar doctor în cadrul Departamentului de Sociologie al Şcolii Naţionale de Studii Politice şi Administrative (SNSPA). A fost visiting professor la numeroase universităţi şi centre de studii avansate din Canada, Franţa, Italia, Elveţia, Germania, Belgia, Austria şi Bulgaria. Din 2005 pînă în 2010 a fost director general al Muzeului Ţăranului Român. În 1990 a iniţiat organizarea Societăţii de Antropologie Culturală din România (SACR), al cărei preşedinte a fost între 1994 şi 2000. Între 1998 şi 2018 a fost colaborator permanent la revista Dilema (Veche), unde a deţinut rubrica „Socio-hai-hui”. A mai publicat: Paysans de l’histoire (în colab., 1992), Fascinaţia diferenţei (1999), Socio-hai-hui. O altă sociologie a tranziţiei (2000), Svakodnevica nije vise ono sti je bila (Belgrad, 2002), Sfîrşitul jocului. România celor 20 de ani (2010). De acelaşi autor, la Editura Polirom au apărut Socio-hai-hui prin Arhipelagul România (2006), Antropologie. Cinci introduceri (ed. I, 2007; ed. a II-a revăzută şi adăugită, 2009), Etnografii urbane. Cotidianul văzut de aproape (coord., 2009), Scutecele naţiunii şi hainele împăratului. Note de antropologie publică (ed. I-II, 2013), Condiţia romă şi schimbarea discursului (coord. împreună cu Petre Matei, 2014), Apologia pîrleazului (2015), De ce este România astfel? Avatarurile excepţionalismului românesc (coord., 2017), Hotel Ambos Mundos. Scurt eseu de antropologie borgesiană (2017) şi Etnogeneză şi ţuică (2018).
8
2
