Săgeata de la Notre Dame s-a prăbușit în flăcări. Cucuiul ei mândru, cucul faimei ei. Nebunia de a străpunge cerul, nevoia de a-l atinge un pic pe Dumnezeu. Cenușa s-a ales de săgeată. De aspirație, de iluzia puterii. Nu căuta din ce a fost făcută. Te prostește atâta căutare. Nu da vina pe Dumnezeu că a osândit pentru vreun păcat. Conspirația te lovește sec în moalele capului. Și nu înțelegi nimic din adevăratul sens al căderii Săgeții. Privește.
Privește. Fără părjolul breaking news-urilor. Atât. Spală-ți ochii de balastul prostiei, aroganței. Privește.
Nu vezi nimic? Privește iar. Privește doar. Săgeata ezită, i se pare neverosimil că a fost atinsă. Nici nu simțise dogoarea. Privește ezitarea.
Parcă, nu-i așa, dă înapoi, o dată și încă o dată. Parcă-și privește picioarele. Parcă și-a văzut istoria. Fragila săgeată! Apoi simte certitudinea, neputința îi roade din picioarele sale cândva inefabile. Și e mâncată pe jumătate. Cade. Și privește că nu așteaptă să fie înghițită cu totul de limbile focului. Se predă doar când nu mai poate. Poate așteptând ajutor de undeva. Și este acel avânt în moarte pe care și omul îl are văzându-și sfârșitul. E o voluptate chiar și moartea. E o prăbușire. Săgeata de la Notre Dame. De om făcută, de om omorâtă. Săgeata ești TU.
Privește iar și iar. Aici e problema ta abia.
Că nu te vezi. Că vezi un banal obiect de arhitectură. Crezi, cel mult, că a privi incendiul înseamnă piromanie. Nu, încearcă să-ți educi ochiul să vadă mai mult decât un foc. Să-ți vadă tragedia.
Primul pas. Privește în această cădere “Cocoșatul de la Notre Dame” al lui Victor Hugo.
Și vezi prăbușirea de acolo ca aici. E parcă ruptă din Cocoșatul. N-ai citit? Nu-i nimic. Nu-i păcat. Un slujitor al lui Dumnezeu făcea păcate. Și avea drept slugă un Cocoșat. Și atunci săgeata Notre Dame cine este? Slujitorul Domnului? Cocoșatul? Hai să vezi dincolo de aparențe. Ce-ți spune un călugăr plin de păcate care se ascunde în spatele hidoasei făpturi a Cocoșatului? Călugărul care mereu și mereu are drept mână a faptei un urât, un hidos de Cocoșat?
Simbolul acestei noi căderi de secol 21, această Săgeata semeață, simbolică, este însuși Cocoșatul, cel disprețuit mereu, pus la colț de ura noastră, revoltatul, Cocoșatul care se rupe de slugărnicie, cel care descoperă iubirea, dada, mai ales a unei Țigănci.
Căderea Săgeții de la Notre Dame trebuie să te facă să vezi dincolo de aparențe. Dincolo de confort, de comoditate.
Sigur că Notre Drama (Liberation) se va reconstrui. Sigur că vor fi bani pentru un sistem mai bun antiincendiu. Sigur.
Dar ți se dau în viață momente de acest fel rupte din realitatea imediată pentru a înțelege lucrurile cu mult mai profund. Obișnuit cu turismul, tăiat de breaking news-uri ipocrite, tocit de scroll-uri de evenimente venite în feed-ul tău mereu flămând.
Privește căderea Săgetei. Nu-i nicio conspirație. Gândește cu capul tău limpede dacă poți.
Hai să-ți spun. Este, bă, despre tine Săgeata.
Tu te-ai prăbușit. Ai voie să plângi. Pentru că ți-a căzut Săgeata. Săgeata ta din oțel, care credeai, putea mângâia infinitul, abisul, dumnezeirea, tăcerea, horoscopul, vraja, bullshitul, miracolul și toate câte nu le vedeai, nu le auzeai, nu le gândeai.
O să ajungi pe Marte cu Musk, sigur-sigur. Dar ți-a căzut Săgeata, bă!
