Tenisul este prin excelență sportul solitar. Ești acolo jos pe ciment doar tu, cu racheta, picioarele, încheietura, dar mai ales tot ce ai în cap și în "burtă". Simona a jucat cu o încredere care a crescut pe măsură ce meciul avansa. Mai întâi, ceea ce a contat enorm a fost lipsa de presiune. S-a văzut clar - Simona a scăpat parcă de un bagaj de pe umeri pe care l-a tot cărat anul trecut, uneori cu mare succes, alteori cu drame.
Ce a însemnat asta? Concentrare fără încrâncenare, deci decizii inspirate la fiecare punct. Curba de încredere a urcat, și a dus-o pe Simona la o victorie lejeră în primul set și un 3-0 plutitor. Ah, acest scor care probabil încă o bântuie pe Simona, dar și pe noi, scorul de la care a pierdut finala Roland Garros din 2017 - set și 3-0. Curba a început să coboare încet când Simona s-a relaxat un pic prea mult, cel mai probabil și pe fondul unei neadaptări fizice datorate lipsei meciurilor oficiale din ultimele luni. De asta e perversă curba de încredere pe care doar marea experiență te ajută să o controlezi. Când e prea sus, de multe ori devine alunecoasă.
Așa că, pe alunecarea Simonei, a început urcușul rusoaicei din SUA. Propria ei curbă de încredere a întrecut-o pe a Simonei, care a tras și a tras numai ea știe cum, pentru ca abia pe finalul decisivului să își atingă nivelul cât de cât optim. Nici ea nu știe cum a câștigat, a mărturisit la final. Cel mai probabil apelând la un stoc de încredere pe care marii campioni îl păstrează acolo într-o cămară, special pentru situațiile în care meciul pare că îți scapă.
O observație: umbra lui Darren Cahill încă se simte asupra Simonei și asta e bine pe căldura de la Australian Open. Să sperăm că se va risipi cât mai târziu.
0
4
