Dezvoltarea explozivă a internetului favorizează un frecvent (și tot mai pasionant) conflict juridic între titularii de drepturi de autor și cei care publică informație în mediu virtual (platforme media, titularii de web-siteuri, influencers individuali etc). Casus belli este pe cât de improbabil, pe atât de comun: banalul hyperlink.
În 2014, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a decis că publicarea unui hyperlink care direcționează utilizatorul către conținut protejat prin copyright nu constituie, în principiu, o comunicare publică și nu necesită acordul titularului dreptului de autor (cauza C466/12). Aceeași instituție a Uniunii Europene atrăgea totuși atenția că, în situația în care hyperlink-ul direcționează utilizatorul către un conținut ilicit (ex. conținut publicat fără acordul titularului dreptului de autor) se poate vorbi de o conduită ilicită în sarcina persoanei care postează hyperlink-ul, culpa fiind chiar prezumată dacă publicarea hyperlink-ului s-a făcut în considerarea unui folos patrimonial (cauza C-160/15).
Recent, în cauza Magyar Jeti vs. Ungaria a venit rândul Curții Europene a Drepturilor Omului („CEDO” și „Curtea”) să nuanțeze consecințele publicării unui hyperlink de către operatorul unei publicații online (în speță, direcționarea utilizatorului către un interviu defăimător). Decizia este cu atât mai utilă cu cât Curtea pune în balanță libertatea presei și dreptul la onoare și reputație.
Ca principiu, CEDO recunoaște rolul hyperlink-ului în a asigura accesul facil utilizatorilor internetului la diferite pagini și resurse în contextul volumului imens de informație disponibilă online. Astfel, rolul hyperlink-ului este acela de a atrage atenția utilizatorilor (cititorilor) cu privire la existența anumitor materiale pe alte pagini web. Utilizarea hyperlink-ului nu echivalează însă cu reluarea sau validarea informației la care se face trimitere.
Statuând astfel, Curtea concluzionează că, singură, publicarea de către o persoană a unui hyperlink către un conținut ilicit (defăimător) nu antrenează automat răspunderea acelei persoane pentru caracterul ilicit al conținutului de pe pagina la care trimite hyperlink-ul. Cu alte cuvinte, persoana care publică un hyperlink nu are o răspundere obiectivă cu privire la materialul către care hyperlink-ul direcționează cititorii (utilizatorii).
Totuși, aceasta nu înseamnă că publicarea hyperlink-urilor este un safe harbour perfect care apără de răspundere în orice situații pe acela care le-a publicat. Dimpotrivă, există o serie de elemente care trebuie avute în vedere pentru a decide dacă într-o situație particulară se pune problema răspunderii pentru publicarea hyperlink-ului. Astfel, trebuie avut în vedere dacă jurnalistul a susținut (validat) informația ilicită de pe pagina la care face referire hyperlink-ul, dacă jurnalistul a repetat informația respectivă, dacă a știut sau ar fi trebuit să știe că informația referită prin hyperlink este ilicită (defăimătoare) și, desigur, dacă jurnalistul a acționat cu bună credință și cu respectarea eticii jurnalistice atunci când a ales să facă referire la acea informație.
În concluzie, reținem că, prin această Decizie, CEDO recunoaște și protejează utilitatea hyperlink- ului, statuând că impunerea unor restricții severe la utilizarea acestuia ar aduce atingere dreptului la liberă exprimare în mediul online.
Un articol semnat Bogdan Halcu, Managing Associate al Țuca Zbârcea & Asociații (bogdan.halcu@tuca.ro)
