Secolul XX este marcat de confruntarea între democrație și regimuri totalitare; este marcat de două războaie cumplite, ce s-au purtat nu numai în Europa, scrie Daniel Dăianu pe blogul Băncii Naționale. În ambele confruntări, SUA au fost factor decisiv în înclinarea balanței de partea păcii și democrației. Principiile declarației wilsoniene (a Președintelui SUA, Woodrow Wilson) au călăuzit un mers al faptelor către “neatârnare” pentru numeroase popoare, între care și românii care trăiau în imperiul austro-ungar, în Transilvania. Unirea Transilvaniei cu România face parte din procesul de realizare a unității naționale.

Daniel DaianuFoto: Agerpres
  • După primul război mondial

Marea Unire poate fi judecată având în vedere istoria și contextul care au permis-o. Europa a fost răvășita secole în șir de neînțelegeri între statele mari, de rivalități izvorâte din ceea ce numim “balanța puterii”. De aceea, declarația wilsoniană este relevantă și pentru că a imaginat formarea unui sistem instituțional (altfel decât Pacea Westfalică, Congresul de la Viena, sau Congresul de la Berlin) care să prevină un nou conflict de amploarea Marelui Război (cum a fost numit primul război mondial); este vorba de “Liga Națiunilor”, de la tribuna căreia a avut discursuri de mare elocință minstrul de externe român Nicolae Titulescu. Nu a fost să fie așa din varii motive, inclusiv pentru ceea ce poate cel mai influent economist al veacului trecut, John Maynard Keynes, a catalogat că fi fost o eroare în construcția Păcii de la Versailles: magnitudinea despăgubirilor cerute Germaniei, care au alimentat sămânța revanșismului și național-socialismului. Tratatele ce au urmat Marelui Război nu au împiedicat a doua mare conflagrație militară, care a avut teatre de operațiuni și în Asia, în Africa. Probabil că izolaționismul SUA (o ironie a destinului având în vedere amintita declarație) și neimplicarea lor în activitatea Ligii Națiunilor au facilitat mișcarea forțelor revansarde în Europa, derapajele politice.

Între 1918 și 1938, an de vârf pentru activitatea să industrială în perioadă interbelică, România s-a dezvoltat prin mobilizarea resurselor interne fiind deschisă capitalului străin; un rol major în unificarea economică l-au jucat căile ferate care au străbătut Munții Carpați (apropos de importantă infrastructurii pentru o economie!). Doctrina “Prin noi înșine” (reprezentată de fruntașul politic Vintilă Brătianu, de Ștefan Zeletin și alții) a susținut rolul capitalului autohton în dezvoltarea industrială, pentru reducerea decalajelor economice fate de Occident. Țara avea nevoie de capital pentru dezvoltare, din resurse interne și externe. Într-un studiu de referință în Economic Journal (în 1943), economistul englez Paul Rosenstein Rodan a formulat teza “Marelui Impuls” (The Big Push) necesar pentru a învinge capcana subdezvoltării, ruralitatea cronică, prin investiții masive. Altfel spus, era nevoie de o politică publică care să mobilizeze resurse, să țintească progresul industrial. Adică, ceea ce susțineau economiști în România în perioadă interbelică avea temei. Dezvoltarea Țării în perioadă interbelică a fost afectată puternic de Marea Depresiune (criză financiară), dar intervalul 1934-1938 a consemnat un progres industrial major.

  • După al doiea război mondial

Al doilea război mondial și acțiunile ce l-au precedat au dus la demantelarea Ordinii așa cum fusese stabilită prin tratatele din anii 1918-1920. Intervenția SUA în Europa în sprijinul coaliției anti-hitleriste, directă și indirectă (prin ajutor economic acordat și Uniunii Sovietice) s-a dovedit decisivă pentru înfrângerea Germaniei. Dar împărțirea Germaniei și înțelegerile între marile puteri învingătoare ( Yalta are semnificație mare) au condus la împărțirea continentului pe două aliniamente geopolitice, ideologice, de regim economic.

Noul sistem instituțional internațional postbelic (ONU, aranjamentele de la Bretton Woods) au contat mai puțin pentru dinamica politică și de securitate europeană decât aranjamentele Războiului Rece: dialogul bilateral între SUA și URSS (epitomizat de “telefonul roșu”), formarea NATO și a UE de o parte, a Tratatului de la Varșovia și CAER (că organizație interstatală economică) de cealaltă parte. Tratatul de la Helsinki (Conferința pentru Securitate și Cooperare) face parte din aranjamentele Războiului Rece întărind cele două “sfere de influență”.

În țările comuniste s-a forțat industrializarea (urbanizarea), însă viciile structurale ale sistemului economic au condus la epuizarea factorilor de dezvoltare. România a încercat să iasă din chingile unei specializări industriale dependente de agricultură (vezi Declarația din 1964, respingerea Planului Valev), dar limitele sistemului de comandă și autarhia excesivă, mai ales în ultimul deceniu de existență, și-au spus cuvântul.

“Razboiul stelelor” și superioritatea tehnologică a Vestului că și marea chestiune politică (a libertăților politice) au condus la prăbușirea sistemului de comandă. Reacția de domino a avut loc la finele deceniului nouă când a căzut și regimul Ceaușescu că versiune de stalinism târziu.

După 1989, s-a deschis o perioadă nouă în istoria Estului caracterizată de sintagma: “Intoarcerea în Europa” (Return to Europe), care simboliza mersul spre democrație și economie liberă.

  • După 1989

“Sfarsitul Istoriei”, formularea simplistă a lui Francis Fukuyama privind dinamici sociale și geopolitice după căderea Zidului Berlinului, a subliniat totuși o realitate: sfârșitul marelui clivaj ideologic. Din rațiuni de securitate și compatibilitate economică, extinderea frontierelor NATO și ale UE către Est a fost inevitabilă. NATO și UE reprezentau pentru statele post-comuniste “Noua Ordine” în Europa –o ordine ce implică valorile democrației și o apartenență geopolitică clară, la Vest. Din acest unghi este de judecat intrarea României în NATO și în UE, parteneriatul strategic cu SUA, evolutia sociala, economica si politica dupa 1989

Citește textul integral pe blogul BNR.