Oamenii care interacţionează în economia de piaţă intră în relaţii ce au o puternică încărcătură morală. Dimensiunea morală a acestor relaţii este inerentă elementelor constitutive ale economiei de piaţă – proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă –, indiferent de profitul pe care îl realizează întreprinzătorii, care nu este luat de la nimeni şi care, de aceea, le aparţine în mod legitim.
Contrar numeroaselor critici[1], economia de piaţă (sistem de piaţă, sistem de liberă întreprindere, concurenţă, laissez-faire, capitalism etc.) este morală. Această dimenisiune morală provine din faptul că activităţile productive şi comerciale care se desfășoară în acest sistem economic respectă drepturile şi libertăţile individuale, care, după revoluţia papală din secolele XI-XIII, sunt considerate sacre de către civilizaţia occidentală.[2]
În literatura economică actuală, se subliniază adesea că economia de piaţă a evoluat spre o formă în care în centrul deciziilor şi acţiunilor întreprinderilor se află mai degrabă societatea decât profitul.[3] Justificarea morală a acestui sistem economic nu rezidă însă în efectele sale sociale, care sunt, într-adevăr, impresionante:
Din secolul al Vl-lea, când începe istoria europeană, până în anul 1800 — adică de-a lungul a douăsprezece secole —, Europa n-a reuşit să depăşească cifra de o sută optzeci de milioane de locuitori. Or, între 1800 şi 1914, adică într-un secol şi ceva, populaţia Europei se ridică de la 180 de milioane la 460 de milioane! Bănuiesc că diferenţa dintre cele două cifre nu mai lasă nici o îndoială asupra vocaţiei prolifice a ultimului veac. În trei generaţii, Europa a produs „pastă umană” în cantităţi uriaşe, care, lansându-se ca un torent în spaţiul istoriei, 1-a inundat. Acest fapt, repet, ar fi de ajuns pentru a înţelege triumful maselor şi tot ceea ce se reflectă şi se anunţă prin el. Pe de altă parte, acest fapt trebuie considerat ca unul dintre factorii cei mai concreţi ai creşterii vieţii, pe care am subliniat-o mai sus.[4]
Justificarea morală a economiei de piaţă constă în faptul că, în cadrul acestui tip de economie, viaţa economică se desfăşoară cu respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale fiinţei umane: proprietate privată, liberă întreprindere, schimburi efectuate în mod voluntar la preţuri formate în funcţie de cerere şi ofertă. Aceste drepturi îşi au originea în instituţiile legale şi concepţiile produse de revoluţia papală din sec. XI-XIII, prin care biserica catolică şi-a constituit unitatea politică şi legală şi independenţa faţă de împăraţi, regi şi stăpâni feudali. Din această revoluţie, a apărut ideea occidentală a supremaţiei legii, dezvoltată apoi conştient pe parcursul mai multor generaţii şi secole. După cum explică V. Roman:
Imediat după Marea Schismă, în sec. 11-13, Revoluţia papală a pus bazele civilizaţiei occidentale actuale prin santificarea raţiunii: raţio, ştiinţa şi şcoala de la greci; dreptul, individualitatea şi proprietatea privată de la romani; ambele puse apoi în slujba escatoligiei şi eticii Bibliei. Sinteză străină ortodoxiei.[5]
Piaţa nu este un mijloc pentru îndeplinirea unui scop – moral sau de alt gen -, ci întruchiparea instituţională a proceselor de schimb voluntar la care participă indivizii cu calităţile şi defectele lor multiple. Atâta tot. Însă, comportamentul de schimb al indivizilor într-o structură preexistentă cu drepturi de proprietate, reguli ale contractelor şi mecanisme de aplicare a acestora generează spontan o ordine economică superioară din toate punctele de vedere celei create, de exemplu, prin planificarea centralizată.[6] Este un proces continuu, cu reguli, nu haos – aşa cum susţine economia politică marxistă predată o jumătate de secol în facultăţile economice din România, din care, se pare, se inspiră şi în prezent unii economişti români care nu contenesc să vorbească despre ,,eşecurile pieţei’’.[7]
Ideea că piaţa este ordine, nu haos, a fost demonstrată strălucit de L. von Mises. El a numit ştiinţa care studiază ordinea pieţei „catalactică”.[8] Acest proces de auto-organizare constituie una din problemele fundamentale ale ştiinţei economice, deoarece face ca sistemele economice să fie rezultate ale acţiunii umane, nu ale unui proiect uman. De aceea, procesul respectiv i-a preocupat în permanenţă pe marii economişti de la A. Smith la L. Walras, L. Mises şi F. Hayek. După cum demonstrează acesta din urmă, proprietăţile emergente ale unei economii (preţuri, structură, creştere etc.) sunt rezultatele scopurilor diverse şi disparate ale indivizilor dintr-o anumită comunitate.[9] În general, în spatele tuturor fenomenelor sociale nu stă un individ sau un grup social, ci o totalitate de acţiuni care au loc în cadrul unui sistem extrem de complex.[10] În acest cadru, Hayek a propus termenul de „catalaxie” ca alternativă la cel de „ştiinţă economică”.
În ceea ce priveşte capacitatea autoreglatoare a economiei de piaţă, Hayek arată:
Se poate ca aceste ajustări să nu fie întotdeauna ,,perfecte’’ în sensul utilizat de economişti în analiza modelului de echilibru. Însă, mă tem că obiceiul nostru de a aborda problema bazându-ne pe supoziţia că, practic, toţi ne bazăm pe o cunoaştere mai mult sau mai puţin perfectă ne-a împiedicat să sesizăm adevărata funcţie a mecanismului preţurilor şi ne-a determinat să folosim standarde inadecvate pentru a-i aprecia eficienţa.[11]
Piața nu recompensează, deci, un merit ipotetic. Ea nu are o funcţie morală, ci una economică: piaţa face ca produsele să ajungă în mâinile celor care doresc să le aibă şi au posibilitatea să le plătească, oferind în schimb bani, ori alte bunuri sau servicii. Mecanismul prin care piaţa îndeplineşte acest rol este efectuarea liberă de tranzacţii cu bunuri sau servicii: aceste tranzacţii constituie modalitatea prin care un individ se arată capabil să ofere altor indivizi un bun sau un serviciu pe care aceştia din urmă îl consideră suficient de util astfel încât să fie dispuşi să plătească vânzătorului un anumit preț pentru a dobândi bunul sau serviciul respectiv.
Existenţa unui asemenea mecanism este esenţială pentru o societate mare, deoarece, într-o asemenea societate, spre deosebire de comunităţile umane mici, nu există nici o modalitate ,,obiectivă’’ sau ,,ştiinţifică’’ de măsurare a “adevăratului merit”, “adevăratei valori” sau “adevăratei nevoi” a unui individ sau a anumitor grupuri de indivizi. Toate aceste elemente sunt rezultatul aprecierii personale a fiecărui membru al societăţii. Or, indiferent de preocuparea sa faţă de soarta semenilor, mintea unui om nu este, evident, atât de ”mare” pentru a recepta şi înţelege tot ceea ce poate exista într-o comunitate umană de zeci, sute, mii şi milioane de indivizi, ale căror universuri mentale – tot atât de numeroase şi de îndepărtate unele de altele ca stelele din univers – reprezintă o lume de gânduri care scapă complet înţelegerii şi memoriei unui singur om. În aceste condiţii, ceea ce contează din punct de vedere social şi economic este ca un individ care are nevoie de un bun sau serviciu să ştie dacă bunul sau serviciul care îi este oferit pe piaţă este prea scump sau prea ieftin pentru a-l cumpăra, deoarece intenţionează să-l
folosească pentru producţia sau consumul său, ori dacă un bun sau serviciu se vinde pe piaţă
la un preţ suficient de mare pentru ca el să fie interesat să-l producă. Această idee este
exprimată de Hayek prin afirmaţia că informaţia transmisă prin preţul format pe piaţa liberă
este una ”codificată”, dar în aşa fel încât toţi cei intersaţi ştiu să o decodifice.[12]
În acest cadru, dimensiunea morală a economiei de piaţă derivă esenţialmente din faptul că tranzacţiile de pe piaţă sunt voluntare şi repetitive. Aceste trăsături sunt pe departe mai puţin pregnante în relaţiile politice, acţiunile militare etc., deşi poate nu în activităţile religioase. Deoarece tranzacţiile de pe piaţă sunt voluntare, aceste tranzacţii trebuie să fie benefice cel puţin uneia din părţi şi să nu o prejudicieze pe cealaltă. Fiind repetitive, ele fac (de obicei) ca înşelăciunea şi neîndeplinirea promisiunii să nu fie profitabilă. Reputaţia de cinste şi responsabilitate constituie astfel un ”activ comercial”, care, în bilanţul întreprinderii, intră în ceea ce se numeşte ,,capitalul social’’.
Comportamentul economic impus de legile pieţei duce, deci, la încetăţenirea unor valori morale, cum ar fi: onestitatea, sinceritatea, încrederea, respectarea avutului altuia, corectitudinea, cooperarea, perseverenţa, respectarea promisiunilor, mândria muncii, răbdare, capacitate de a face concesii etc. După cum arată A. Marshall:
Ocaziile de a face excrocherii sunt, cu siguranţă, mai numeroase decât în trecut; nu mai există însă motive ca oamenii să se folosească pe scară largă de asemenea ocazii pentru a le face. Dimpotrivă, metodele moderne de comerţ implică obiceiul de a spune adevărul, pe de o parte, şi puterea de a rezista ispitei de a fi necinstit, pe de altă parte, care nu există la un popor înapoiat.[13]
Acest comportament duce, de asemenea, la formarea unor obiceiuri care favorizează eficienţa economică: economisirea (i.e. reducerea consumurilor de factori de producţie), evitarea risipei, austeritatea etc., pe care civilizaţia occidentală le consideră valori morale.[14]
O şi mai puternică şi mult mai timpurie dezvoltare a aceluiaşi argument aparţine lui A. Smith:
Ori de câte ori comerţul este introdus într-o anumită ţară, probitatea şi punctualitatea îl însoţesc de fiecare dată. Aceste virtuţi sunt aproape necunoscute într-o ţară primitivă şi barbară. Dintre toate naţiunile Europei, olandezii, poporul cel mai comercial, sunt şi cei mai de cuvânt. Englezii sunt mai de cuvânt decât scoţienii, dar sunt mult inferiori olandezilor, iar în zonele mai îndepărtate ale Angliei sunt mai puţin (de cuvânt) decât în regiunile comerciale. Acest lucru nu se datorează caracterului naţional, cum pretind unii. Acest caracter nu conţine nici un motiv natural pentru care un englez sau un scoţian să fie mai puţin punctual decât un olandez în îndeplinirea angajamentelor asumate. Este vorba despre interesul propriu ca principiu general care reglează acţiunile fiecărui om, care face ca oamenii să acţioneze într-un mod avantajos pentru ei şi care este le fel de adânc implantat într-un englez ca într-un olandez. Un negustor se teme să piardă acest caracter şi, de aceea, este scrupulos în respectare oricărui angajament. Atunci când un om încheie 20 de contracte pe zi, el nu are de câştigat prea mult prin încercarea de a se impune vecinilor săi şi însăşi apariţia unei înşelăciuni îi provoacă pierderi. Acolo unde oamenii au rar de a face unii cu alţii, vom constata că unii sunt oarecum dispuşi să înşele, deoarece câştigă mai mult printr-un truc inteligent, decât pierd prin (dezvăluirea) caracterul(ui) lor. Acei indivizi pe care îi numim politicieni nu sunt printre cei mai remarcabili oameni din lume pentru probitatea şi punctualitatea lor. Ambasadorii diverselor naţiuni sunt încă şi mai puţin: totuşi, aceştia sunt lăudaţi pentru orice mic avantaj pe care îl obţin şi se face mare caz de gradul lor de rafinament. Motivul este că naţiunile tratează una cu alta nu mai mult de două – trei ori pe secol şi că ele pot câştiga mai mult prin înşelăciune, decât (pierd) prin caracter. Franţa a avut acest caracter (urât) cu noi încă de pe vremea lui Ludovic al XIV-lea şi nu a fost deloc atinsă niciodată în interesul sau splendoarea sa.[15]
Este greu de spus dacă, în realitate, participanţii la tranzacţiile comerciale se comportă mai onest decât participanţii la negocierile diplomatice sau la schimburile în natură primitive, însă, cu siguranţă, nici Marshall și Smith nu ştiau acest lucru atunci când au scris rândurile de mai sus – indiferent ce au mai aflat după aceea. Totuşi, este sigur că cei doi, precum şi cei mai mulţi economişti moderni acceptă esenţa poziţiei amintite cu privire la etica afacerilor.[16]
Această credinţă se bazează nu pe sondajele de opinie, ci pe practica zilnică. Economiştii moderni postulează invariabil că tranzacţiile nu sunt afectate de înşelăciune sau de coerciţie. Acest postulat este parţial prezentat în forma matematică a aşa-numitei ”ecuaţii bugetare”, care spune că pentru fiecare agent economic suma valorilor primite de la alţii este egală cu suma valorilor pe care el le dă altora. Alte modalităţi de exprimare formală a acestei ipoteze în modelele economice este ,,jocul cu sumă nulă’’, ,,optimul paretian’’ etc. În toate aceste cazuri, principiul este că nici o tranzacţie nu lasă pe nimeni într-o situaţie mai rea decât cea în care a fost ex ante, adică înainte de a face tranzacţia respectivă – o pseudodefiniţie a unei tranzacţii necoercitive (libere) aproape universal acceptată de economiştii contemporani.
Astfel, într-o carte fundamentală, tradusă recent în limba română, doi prestigioşi autori americani folosesc expresia ,,instituţii inclusive’’ pentru a desemna acele instituţii care respectă dreptul de proprietate şi încurajează munca productivă în folosul indivizilor şi societăţii.[17] Spre deosebire de acestea, ,,instituţiile extractive’’ sunt acelea care permit unei oligarghii să extragă în mod coercitiv resurse de la societate, menţinând-o în sărăcie şi supunere. Un alt termen folosit pentru desemnarea societăţii în care predomină instituţiile extractive este cel de ,,societate de vânători de rente’’ (Rent-Seeking Society).[18]
Concluzia care se desprinde din aceste lucrări este că instituţiile politice şi economice inclusive conduc la un ,,cerc virtuos’’, deoarece se perpetuează pe termen lung, pe când cele extractive conduc la un ,,cerc vicios’’ al sărăciei şi subdezvoltării. Cu alte cuvinte, efectele pozitive ale instituţiilor inclusive sunt ,,distrugerea creatoare’’ (Schumpeter), inovaţia şi indispensabila centralizare a puterii statale, fără de care ar fi anarhie şi nesiguranţă.
Deoarece, în economia de piaţă, toate relaţiile economice sunt voluntare, instituţiile caracteristice acestui tip de economie sunt ,,instituţii inclusive’’. Piaţa există cu adevărat doar atunci când două persoane schimbă în mod voluntar bunurile lor, fără ca una din ele să o constrângă sau să o înşele pe cealaltă; aceasta înseamnă, practic, că cele două părţi pot să accepte sau să respingă schimbul. Însă, dacă un individ doreşte să schimbe bunurile sau banii săi pe bunurile sau serviciile altor indivizi, este liber să o facă.
În cazul în care statul intervine în viaţa economică, singurul mijloc prin care indivizii se pot concura unii cu alţii este să încerce să obţină favorurile statului sau ale funcţionarilor acestuia pentru a-şi întrece rivalii. În această economie ,,mixtă’’, ei au relativ puţină libertate, deoarece trebuie să facă faţă unui ocean de reglementări mai mult sau mai puţin clare şi coerente. Iar dacă găsesc o lacună, care le permite să obţină o favoare guvernamentală, ei o vor folosi cu siguranţă. De regulă, intervenţia statului şi reglementările economice favorizează marile întreprinderi, indivizii aflaţi în relaţii speciale cu statul, indivizii deja existenţi într-o anumită profesie etc., ceea ce face ca intrarea pe piaţă a unor noi concurenţi mai mici sau începători să fie costisitoare.
Furnizând bunuri şi servicii, deoarece speră să realizeze un profit, indivizii liberi şi laborioşi sunt indispensabil progresului societăţii. Căci, după cum scria J. St. Mill:
Nici un lucru realmente mare nu se poate realiza cu oameni mici.[19]
Producătorul sau vânzătorul care oferă anumite bunuri sau servicii unei alte persoane crede că va obţine sub formă de alte bunuri, alte servicii sau bani o valoare mai mare decât cea pe care o cedează, ceea ce explică de ce se îndeletniceşte cu producerea şi/sau comercializarea bunurilor respective. Nu o face, deci, din altruism, ci urmărindu-şi propriul interes, aşa cum îl înţelege el – în tot cazul, mai bine decât oricine altcineva:
Nu ne aşteptăm să primim bucatele pentru cină prin bunăvoinţa măcelarului, a berarului sau a brutarului, ci datorită faptului că ei îşi urmăresc propriile interese. Nu ne adresăm umanităţii din ei, ci iubirii lor de sine – şi nu le vorbim niciodată despre nevoile noastre, ci despre avantajele lor.
…iar direcţionând această muncă de aşa manieră încât produsul său să aibă cea mai mare valoare, el se gândeşte doar la propriul său câştig – şi astfel, ca şi în alte situaţii, el este condus de o mână invizibilă să promoveze un scop care nu făcea nicicum parte din intenţiile sale. Iar pentru societate nu este nici mai bine, nici mai rău că nu face parte din intenţiile sale. Prin urmărirea propriului său interes, el îl va promova adesea pe cel al societăţii, şi încă mai eficient decât în cazul în care ar avea intenţia să-I promoveze. N-am auzit niciodată ca cei care au pretins că-şi dedică afacerile binelui public să fi contribuit prea mult la acesta.[20]
Este adevărat însă că oamenii au nu numai valori morale, ci şi ,,spirite animale’’:
Probabil că cele mai multe din deciziile noastre de a face ceva pozitiv, ale căror consecinţe complete se vor face simţite de-a lungul multor zile ce vor veni, pot fi considerate ca fiind numai rezultatul spiritului animalic – al unui impuls spontan de a acţiona, mai degrabă, decât de a nu acţiona, şi nu rezultatul unei medii ponderate a beneficiilor cantitative, înmulţite cu probabilităţile cantitative (deciziei raţionale de a maximiza venitul aşteptat – S. C.).[21]
Însă, indiferent de motivul care îi face să acţioneze, simplul fapt că acţionează este moral, deoarece, în economia de piaţă, ei nu îşi pot satisface pornirile, chiar şi cele josnice, decât oferind bunuri sau făcând servicii semenilor lor. Comportamentul unui producător/vânzător este, deci, moral, chiar dacă pe el nu îl interesează soarta umanităţii şi nici cine sunt cumpărătorii săi, ori ce calităţi şi defecte au aceştia, ci doar propriul său profit. Căci, cei care decid realmente dacă producătorul/vânzătorul realizează un anumit profit sunt cumpărătorii. Cu alte cuvinte, în sistemul economic al unei societăţi libere, producătorii/vânzătorii şi, în general, întreprinderile pot încerca să-şi maximizeze profitul, dar o pot face numai dacă nu comit fraude şi nu exercită constrângeri, ci oferă cele mai bune produse sau servicii pentru a-şi atrage clienţii.
Una din caracteristicile cele mai des criticate ale economiei de piaţă este că amplifică inegalităţile de avere şi venit.[22] Însă, o persoană bogată nu şi-a agonisit averea neapărat pentru că a luat ceva de la alţii. În loc de a recunoaşte că este moral ca indivizii să se înţeleagă liber cu privire la ce anume vând şi cumpără, unii autori continuă să insinueze, pe linia de gândire a lui Prudhon şi Marx, că ,,proprietatea este un furt’’şi că, deci, ,,exproprierea expropriatorilor’’este calea pentru înlăturarea tuturor relelor din lume.
Din fericire, în lumea modernă, constituită, în general, după modelul civilizaţiei occidentale, până la proba contrarie, nu se poate spune despre nimeni că, dacă este bogat, şi-a furat averea.[23] Pricipiul este, dimpotrivă, că el sau strămoşii săi nu au putut face avere decât oferind bunuri şi servicii unor persoane libere şi doritoare să le cumpere. Pe o piaţă liberă şi concurenţială, întreprinderile trebuie să facă faţă concurenţei pentru a avea clienţi.
După cum a spus recent întreprinzătorul, scriitorul şi activistul israelo-american Y. Brook, inegalitatea nu este o eroare a capitalismului, ci o caracteristică a sa.[24] Dacă inegalitatea între oameni este rezultatul interacţiunilor lor voluntare, ea trebuie elogiată; dacă oamenii sunt liberi să înfiinţeze întreprinderi şi să realizeze beneficii, îmbunătăţindu-şi astfel propria viaţă ca urmare a comerţului voluntar cu alţi oameni, ei trebuie felicitaţi, nu condamnaţi:
În ceea ce mă priveşte, consider că îşi au justificarea din punct de vedere social şi psihologic inegalităţi însemnate de venituri şi avere, dar nu disparităţi atât de mari ca cele existente astăzi. Sunt activităţi umane preţioase care, pentru a fi cu adevărat rodnice, au nevoie de stimulentul câştigului bănesc şi de cadrul proprietăţii private. În plus, datorită posibilităţilor de a câştiga bani şi de dobândi averi particulare, pot fi canalizate în direcţii relativ inofensive înclinaţii umane periculoase, care, dacă nu-şi găsesc satisfacerea pe aceste căi, ar putea să se manifeste prin cruzime, printr-o goană lipsită de scrupule după autoritate şi putere personală şi prin alte forme de înălţare a propriei persoane. Este mai bine ca un om să-
şi tiranizeze contul la bancă decât concetăţenii, şi cu toate că prima eventualitate este
condamnată uneori ca fiind doar un mijloc pentru realizarea celei de-a doua, cel puţin în unele cazuri ea constituie o alternativă. Dar pentru stimularea acelor activităţi şi pentru satisfacerea acelor înclinaţii, nu este necesar ca mizele să fie atât de ridicate ca în prezent. Mize mult mai mici pot servi la fel de bine scopului, de îndată ce jucătorii se obişnuiesc cu ele. Sarcina transformării naturii umane nu trebuie confundată cu sarcina dirijării ei. Deşi este posibil ca în societatea ideală oamenii să fi învăţaţi, influenţaţi sau crescuţi în aşa fel încât să nu-i intereseze mizele, ocârmuirile înţelepte şi prudente vor lăsa deocamdată jocul să continue, supus anumitor reguli şi restricţii, cât timp omul mijlociu sau o fracţiune însemnată a colectivităţii se află sub atracţia puternică a pasiunii de a câştiga bani.[25]
Este adevărat, deci, că inegalităţile foarte mari de venituri şi avere pot fi considerate un ,,rău’’ de către societate, iar atunci statul este presat de sistemul democratic, în care decide majoritatea, să intervină pentru a atenua aceste inegalităţi. Astfel, la sfârşitul secolului XIX, unii conducători politici din ţările occidentale (Bismark – în Germania; Gladstone şi Disraeli – în Marea Britanie; F. Roosevelt – în SUA; etc.) au luat o serie de măsuri prin care statul a devenit responsabil pentru bunăstarea populaţiei. Acest nou tip de stat a fost numit ,,stat social’’ (Social State) sau ,,stat providenţă’’ (Welfare State). Indiferent de denumire, principala sa caracteristică este că guvernul acţionează asupra mecanismelor pieţei pentru a-i proteja pe cetăţeni de evenimentele neprevăzute şi pentru a le asigura un nivel de trai minim.
În prezent, în ţările democratice, forţele politice de dreapta şi de stânga se întâlnesc adesea în susţinerea acestui tip de stat. Ele nu se deosebesc una de alta decât prin modul în care identifică beneficiarii şi victimelor aplicării principiului statului social, în sensul că fiecare îşi protejează propria clientelă electorală.
Problema este că orice intervenţie de acest gen crează pericole şi dileme morale mai mari decât cele pe care pretinde că le rezolvă.[26] Pe de altă parte, experienţa istorică încheiată prin căderea comunismului arată că sistemul economic preconizat ca soluţie alternativă – economia planificată – a creat inegalităţi mult mai mari decât cele din societatea capitalistă.[27]
O altă critică frecventă la adresa capitalismului este că marile corporaţii şi persoanele bogate se dedau la practici comerciale dubioase şi la corupţie. În primul rând, conform sistemelor de drept procesual penal din ţările civilizate, acuzarea cuiva de comiterea unei infracţiuni impune dovedirea acestui fapt (Ei incumbit probatio qui dicit, non qui negat). Este, deci, nejustificat ca acele întreprinderi care îşi fac afacerile într-un mod onest să fie asimilate cu cele care se pretează la corupţie. Faptul că o întreprindere realizează profit nu constituie o dovadă că aceasta îl obţine în detrimentul societăţii. Oferirea de bunuri şi servicii pe care cumpărătorii sunt liberi să le cumpere este cea care crează bogăţie. Iar acest lucru nu poate fi echivalat cu înşelarea clienților.
În al doilea rând, fenomenul corupţiei este răspândit în ţările cele mai sărace, care sunt slab dezvoltate tocmai de aceea că în ţările respective economia de piaţă nu funcţionează.[28]
În fine, o întreprindere care se află în relaţii speciale cu guvernul nu este, de fapt, o întreprindere ,,capitalistă’’. Aceste relaţii ,,speciale’’ înseamnă corupţie, clientelism, fraudă, abuz în serviciu, conflict de interese etc., iar vinovaţii trebuie, desigur, pedepsiţi. Numai că răspunderea lor penală are ca temei săvârşirea unei infracţiuni, nu efectuarea unui schimb voluntar. Reciproc, conceptul de schimb voluntar, pe care se bazează dimensiunea morală a economiei de piaţă, nu implică lipsa răspunderii penale a indivizilor şi a întreprinderilor pentru infracţiunile pe care comit.
În acest context, se poate discuta inclusiv despre responsabilitatea socială a întreprinderilor.[29] Nu ne propunem să dezvoltăm aici acest subiect, menţionând doar că întărirea responsabilităţii sociale a întreprinderilor într-o economie de piaţă nu se poate face prin multiplicarea unor reglementări rigide, ci pe calea opusă a dereglementării. Mai precis, întreprinderile care adoptă un comportament contrar eticii trebuie să nu poată cere să fie salvate sau protejate de către guvern şi, deci, lăsate să fie sancţionate natural de către piaţă. Motivul pentru care întărirea reglementărilor nu este o soluţie pentru o economie de piaţă este că, în mod evident, marile corporaţii vor încerca să se sustragă reglementărilor prin coruperea autorităţilor administrative, ori vor părăsi pur şi simplu ţara în cauză în căutarea unui mediu de afaceri mai prietenos, ceea ce va antrena pierderea de locuri de muncă în plan autoton.
Citeste intreg articolul si comenteaza pe Contributors.ro
