Nimic nu se compara cu intamplarile unui turneu de teatru in localitati de granita ale Romaniei. Asta-i Frilensar pe Contuor. Peste 10 localitati de granita din Romania. in aproximativ 20 de zile, intre 21 iulie - 15 august 2017. Haute-Culture va prezinta al doilea episod al acestei experiente. Cititi Jurnalul calatoriei. La Chisineu-Cris caravana si-a pierdut cheia de la masina. In Toboliu lumea s-a-nchinat cand l-a vazut pe Diavol. Povestea Mosului din Tara Oasului si a Palincii. Canicula si tacere la Halmeu.
Chișineul dispărut
Trece timpul în caravană de nici nu-ți vine să crezi, iar drumul ăsta e ca un saltimbanc, doar că el își schimbă accentul de la o oră la alta. Și noi odată cu el. Am plecat de la Nădlac încărcați de energie pozitivă și liniște ancestrală.
După cum spuneam, am primit de la domnul Andrei din Nădlac un salam de casă, foarte bun de altfel. În schimb, noi i-am lăsat altceva, dar o să revenim la problema asta, la salam și la liniștea interioară.
Am plecat de la vamă spre Salonta cu gândul să ne oprim, grație internetului, la Chișineu Criș, acolo unde cică ar fi fost un sit arheologic. Încercăm cumva să profităm de drumul ăsta și să trecem în bagaj tot felul de obiective culturale sau mai puțin culturale. Chișineu Criș e situat undeva pe șoseaua națională Arad-Oradea, însă situl din el pare că nu e pe acolo. Ne-am oprit, am întrebat în stânga și-n dreapta, doar că nimeni nu părea să știe ceva despre situl arheologic din Chișineu Criș. Ne-am zis că o fi ascuns, că una, că alta, și ne-am hotărât să mergem la primărie. La orele 16.00, primăria era goală. În edificiu domnea portarul primăriei din Chișineu Criș, însă nici el nu era din localitate, nu auzise în viața lui de situl arheologic, ba chiar ne-a spus că acolo la ei nu prea sunt lucruri, de fapt nu sunt lucruri, mai slăbuț cu manifestările culturale, dar cu toate astea, iată, vin zilele orașului care-l au cap de afiș pe Alex Velea. Chișineu Criș are aproximativ 7000 de locuitori. Alex Velea 1,7 milioane de like-uri pe facebook.
Cum am ratat Nagyszalonta Seara, pe 27 iulie, am ajuns la Salonta
Practic am intrat din Banat în Crișana, ne-am cazat la o pensiune drăguță de la marginea orașului, urmând ca dimineață să filmăm prin oraș și să căutăm edificii culturale. Toate presărate de o liniște interioară abisală. Până să ne băgăm la somn, am profitat de terenul de fotbal și de piscină, ne-am relaxat, ne-am adunat gândurile, și aia a fost. Planul era ca dimineață să ne plimbăm prin oraș și să ne dăm seama dacă poveștile alea despre Salonta și comunitatea maghiară sunt adevărate.
N-am avut timp de așa ceva. Ne-am trezit în jurul orei 8.00.
Ne-am îmbrăcat, ne-am pus tricourile de caravană, dar parcă dintr-o dată nu mai era de găsit cheia de la Duster. Ce-a făcut, mă, nene, mă! Cine a luat ultimul cheia? Păi eu am luat-o, dar ți-am dat-o în mână. Mâna destinului. Caută cheia, întreabă oamenii din pensiune, ia la puricat fiecare centimetru de teren de fotbal. Fir-ar al naibii de fotbal că oricum am ratat și campania asta de mondiale! La ce ne-a trebuit nouă fotbal? Caută cheia. Hai la piscină, unde te-ai schimbat, ce-ai făcut, cu cine ai vorbit și eventual de câte ori te-ai așezat într-un loc. Dar la urma urmei, ce-ai căutat tu în locul ăla? Un om normal n-ar sta acolo. După ce am căutat de 2-3 ori în aceleași locuri, am mai căutat o dată ca după 2 ore și ceva de căutări să aflăm că obiectul mult râvnit era la ultima persoană care pusese cheia în mâna șoferului. În mâna destinului. Mai exact era în plapuma cu care se învelise persoana care folosise ultima dată cheia.
La ce să te mai superi? E 28 iulie, iar seara avem spectacol la Toboliu. Toboliu gândurilor noastre
În continuare e 28 iulie 2017. Am pornit cu o căutare de cheie care a durat 2 ore și ceva. Am luat micul dejun pe fugă și cu nervi, am ajuns până în Salonta, dar camera are niște setări greșite, practic am ratat Salonta. Plecăm spre Toboliu. Comuna Toboliu. Fac această precizare pentru că Toboliu comuna este compusă din două sate: Toboliu, care este și reședință de comună, și Cheserig, satul care are de fapt căminul cultural. În relația pe care am avut-o cu Vicele din Toboliu, în permanență am crezut că vom juca în satul Toboliu, dar surpriza a venit când am ajuns acolo și am aflat de la un sătean că localitatea în cauză nu are cămin cultural, ci doar o sală în care se mai întâmplă una alta. Doar că el e ferm convins că nu se poate juca acolo pentru că nu e bine și doar am văzut ce s-a întâmplat la București (nr. Colectiv).
Am vorbit cu Vicele. El și-a adus aminte că ne așteaptă în Cheresig pentru că acolo e căminul cultural.
Am ajuns la cămin, iar la intrare era o mașină din care răsuna muzica religioasă. Nu ortodoxă, mai în genul melodiilor grupului pocăiți, așa cum le spunem noi în Moldova. Vicele ne-a arătat căminul, cămin ce semăna mai mult cu o sala de mese cu scenă și am început ușor-ușor să înțelegem mai multe în legătură cu aceste cămine.
Construcția destinată culturii nu era dotată cu sistem de sonorizare, iar lumina era minimă, în principal dată de cele foarte multe ferestre.
Trebuia să jucăm Mioritza. Mioritza noastră e despre Dumnezeu, despre Diavol, despre Faust și despre Miorița.
Simțeam că vine greul. Am montat totul pe scenă, am urcat pe aceasta și scaunele pentru public, pentru a crea o atmosferă mai intimistă în care publicul să participe direct la acțiunea dintre miticele personaje. Mi-am închipuit că închizând cortina, voi reuși să fac întuneric, să folosesc astfel câteva jocuri de lumini pe care le are spectacolul în varianta normală. Spectacolul a fost anunțat ca spectacol pentru toate vârstele, dar nu ne-am dat seama că oamenii înțeleg prin asta că spectacolul e în principal pentru copii. Ar necesita o dezbatere acestă temă, dar suntem în caravană și nu avem prea mult timp la dispoziție. Doar am spus că trece repede.
Pentru prânz ne-am servit de la magazinul alimentar cu cârnați, pateu, roșii și ruladă cu mac. Nu aveau morcovi.
Ne trebuiau la spectacol. Roșii aveau pentru că vânzătoarea primise unele pentru ea de la pocăiți și fiind drăguță ni le-a dat nouă. Relațiile cu sus spușii continuă. Ne-am hrănit și ne-am jucat cu un câine mic alb în căminul cultural. În scurt timp, a apărut și stăpânul câinelui, un domn care era din Oradea, dar avea casă și la Cheresig pentru câteva legume. Bella se pierduse și era pagubă mare pentru că, deși nu și-o dorise la început, acum era ochii lui din cap. Plus că-i făcea câte 8 pui deodată, iar numai un pui costă 100 euro pentru că Bella e de rasă. S-a găsit Bella și, drept ofrandă, stăpânul a sacrificat doi morcovi din grădină pentru binele spectacolului.
Mașina cu muzică religioasă care era în fața căminului a plecat. Era a instalatorilor care modernizau căminul cultural. A venit ora 19.00. Vicele a trimis niște autobuze școlare pentru a aduce public și din satul Toboliu. Noi jucam la Cheresig.
A venit puhoi de lume. Ortodocși, pocăiți, rromi, români, unguri etc.
Vârsta medie era undeva la 13 ani, dar cu vârsta de jos undeva la 1-2 ani. Au venit mame cu copii în brațe, bunici, vecini, cumnați, amanți, dar în principal, au venit copii. Mulți. Peste 120 de copii și vreo 30-40 de adulți. Le-am spus de la intrare că spectacolul nu este unul doar pentru copii, iar dacă este pentru copii, este pentru copii un pic mai mari. Le-am repetat aceste lucruri și înainte de spectacol. A început spectacolul. În spectacolul nostru, Dumnezeu îl pedepsește pe Diavol pentru insubordonare. Actorul care-l joacă pe Diavol se întinde, sunetul din boxe este violent, lumina pâlpâie, totul pentru a sublinia forța, oroarea, duritatea. Acela a fost momentul revoluției. Rar mi-a fost dat să văd o asemenea energie în public.
Au început să-și facă cruce, să-și pună mâinile la ochi, să se contracte. Toți la unison. Mame cu câte doi copii în brațe ieșeau care încotro, unii copii se amuzau, alții se înspăimântau, curajoșii afișau siguranță, iar în scenă actorilor li se făcea frică. Acum, schimbul de energie era invers. Fiecare vorbă conta, fiecare gest era judecat dinainte, fiecare scenă analizată. Dintr-o dată erau responsabili?! Da, actorul trebuie să fie și responsabil.
Am terminat spectacolul cum se termină el: cu o crimă.
Dar nu vă gândiți că este ceva violent, se închide lumina, încercăm să protejăm cât mai mult copiii. Publicul a rămas. Au rămas peste 100 de oameni cu care am discutat la final. Lor le-a plăcut, n-au mai văzut teatru sau, dacă au mai văzut, nu a fost așa. Au plecat mulțumiți cu zâmbetul pe buze. Vicele n-a stat la spectacol pentru că era fiert de griji. Se plimba dintr-un colț în altul cu gândul că a comis-o de data asta. Nu ne spunea, dar se putea observa asta în ochii lui. Poate că mamele revoltate îi vor aduce câteva voturi în minus lui sau partidului din care face parte. Ne-a acordat un interviu, ne-a spus că e cam slăbuț cu cultura acolo, că renovează Căminul, că vor fi spectacole și concerte, dar și botezuri, parastase și nunți.
Acum am înțeles adevăratul scop cultural al edificiului.
Eveniment marca Toboliu, Festivalul Verzei, cu multe feluri de varză, totul pentru ca tradiția să fie dusă mai departe. N-a știut de când e tradiția asta culturală, dar ne-a asigurat că e demult. Am plecat pe fugă de la Toboliu, mai plini de gânduri ca niciodată. În continuare era 28 iulie. Spargerea din Toboliu și Valea lui Mihai Vicele stătea după noi să ne strângem lucrurile și să o tulim mai repede de acolo ca și cum fiecare secundă petrecută acolo însemna un vot în minus. Am plecat pe grabă, deși ne-a spus că simte o părere de rău cu privire la faptul că nu a reușit să ne organizeze o masă. Nu ne-am supărat, nici nu ne-am așteptat la așa ceva pentru că nicio autoritate locală nu ne-a băgat în seamă până acum. Dumnealui a fost singurul oficial care ne-a însoțit la spectacol.
Am plecat din Toboliu ca după 10 minute să ne dăm seama că am uitat încărcătorul camerei de filmat, cameră de filmat cu care trebuie să facem documentarul.
Sunăm Vicele, el nimic. Sunăm Vicele, el nimic. Dăm sms Vicelui că e groasă, el nimic. Sunăm Vicele, el nimic. Am ajuns înapoi în fața Căminului Cultural, bastionul gândurilor noastre. Am întrebat sătenii, nimeni nu știa nimic, era noapte, era târziu pentru sat, era ora 22.00. Am observat niște geamuri deschise. Primul gând că am putea intra a fost spulberat de un câine lup ieșit parcă tocmai din Mioritza noastră. A mai trecut un timp, lupul a uitat de noi și, ca în filmele de acțiune, am recuperat încărcătorul printr-un geam larg deschis. Practic, n-am spart nimic, ne-am recuperat ce era al nostru, dar am avut niște emoții de parcă în fața noastră era NASA sau seiful domnului Soroș. Am ajuns la Valea lui Mihai. Cum am ajuns, am și plecat. Am trecut pe la Căminul Cultural în care se pregătea o aniversare. Un grup de doamne trecute bine de 60 de ani își așteptau colegele în hol. Unguroaice bine dispuse, doamnele ne-au spus că va fi și cultură: se va cânta, se va dansa, dar totul în mrejele vârstei lor.
Tânărul domn director de la Căminul Cultural ne-a spus că Valea lui Mihai se cheamă așa de la Împăratul Mihai, că nu-și aduce aminte exact ce a făcut acesta pentru nume și că în localitate sunt evenimente culturale. Da, avem. Răspunsuri scurte, la obiect. Deci am zis să-l credem pe cuvânt.
Scărișoara Nouă, Carei, Tășnad, Ardud, Hodod, Medieșul Aurit - Țara investițiilor
Cu cât înaintezi mai mult în nord pe granița de Vest, vezi cum Crișana este o zonă favorabilă investițiilor. Panouri cu proiecte peste panouri cu proiecte, fonduri europene, Ministerul Dezvoltării, străzi, clădiri, poduri, cu cât mergi mai mult în nord cu atât numărul lor crește. De exemplu, am plecat de la Valea lui Mihai spre Carei și am trecut prin Scărișoara Nouă. În apropiere, în pustietate parcă, am dat peste un conac proaspăt ridicat. M-am înșelat, nu era conac, era o mănăstire, Mănăstirea Sf. Ioan Botezătorul, un fel de bastion românesc într-o regiune extremă. Sau o fi un bastion extrem într-o regiune românească? Cine mai știe. Cert era că acolo se investise masiv. Arată bine, decent, curat, rustic, cu bibliotecă, cantină, sala de conferințe și toate cele. Acum se construiește și o biserică nouă, care în mare parte e aproape ridicată. Din ce ne-a spus călugărul Dimitrie, s-a vrut o mănăstire românească acolo, cea mai vestică din România, pentru că oriunde te-ai împiedica, ai pica în Ungaria.
Naționalism, legionarism, totul presărat cu Avram Iancu
Dimitrie avea 19 ani jumătate. Era călugăr. Cel mai bătrân călugăr din cei 8 de la mănăstire avea 50 și ceva de ani. Erau 8 și trăiau în liniște. Totul era curat, încălzit, aranjat, liniștit. Merg pelerini pe acolo, toată lumea e primită și ei sunt atât de tineri și atât de puțini pentru că mănăstirea e tânără. Are și ea vreo 20 și ceva de ani. Investiția este din donații și prin Episcopia Maramureșului. Cum spuneam mai sus, în zonă au s-a investit destul de mult, iar oamenii par să aibă o gândire cumva mai liberală. Doar că gândirea asta liberală vine peste ceva împământenit, ceva ce pare că nu se potrivește. Ceva nu se pupă cu edificiile construite peste noapte, parcă oamenii nu s-ar simți bine în ele. Am fost la Carei, au început zilele Careiului și sunt organizate o serie de festivaluri. De apreciat este faptul că organizatorii au renunțat la evenimente de tipul zilele orașului în forma lor clasică și au pus accentul mai mult pe cultură, elaborând o serie de festivaluri.
Zona Crișanei este una curată, cu oameni mândri care au plecat afară și care s-au întors să-și ridice case frumoase.
Vile după vile, drumuri în regulă, verde la verde, tradițional la tradițional, totul într-o ordine parcă gândită și așezată. Două lucruri m-au mâhnit aici. Castelul din Medieșul aurit, sat din județul Satu Mare.
Castel renascentist, acesta este lăsat în paragină, dar în jurul lui primăria din localitate a aranjat frumos pentru că terenul de acolo aparține localității. Castelul cică ar aparține Casei regale. Se zice că prințul Paul l-ar fi revendicat, se judecă, mai sunt niște interese cu niște unguri, totul e destul de ambiguu. Și-uite-așa afară e frumos și bine și înăuntru-i leopardul. Castelul din Medieșul aurit, cel cumpărat de Carol al II-lea în 1920 și dărâmat de sovietici în 1945. În aceeași idee, am dat peste fosta mină de la Turț Băi. În Țara Oașului cică, demult, nu chiar așa demult, a existat o mină în care lucrau aproximativ 5000 de oameni. Așa spun localnicii. Așa ne-a spus Moșu’ cel care din miner a devenit cioban. Mina era mândria zonei. Se exploata aur, argint, siliciu etc. Locul arată acum ca un sfârșit de lume. Locul părăsit, clădiri enorme din care au mai rămas acum doar scheletul, bucăți de ciment și fier beton date uitării. Trecutul furat. Mina s-a închis în anul 1993,
Moșu’ ne-a spus că li s-a spus că e bine cu ordonanța, că să-și ia ordonața și aia e. Ordonanța era o sumă de bani.
Moșu’ ține pălinca de prună, numai de prună, la frigider în iarbă, iar cașul în congelatorul nevestei, în sat. Oamenii pleacă din Turț Băi și se întorc să-și ridice case. Vile. E Țara Oașului, oamenii sunt mândri, chiar dacă pseudo-democrația n-a fost blândă cu ei. Halmeu e pus deoparte 
Ca să jucăm la Halmeu am stat în Negrești Oaș la o pensiune. Pensiunea Diana. Foarte frumos aici, aranjat, curat, tradițional. Aceeași mândrie. Țara Oașului. Fix în colțul țării e Halmeu, acolo unde românii și maghiarii par să nu aibă niciun conflict. În urma discuției cu Vicele de Halmeu, am tras concluzia că și aici pentru toate categoriile de vârstă înseamnă pentru copii. Așa că au invitat foarte mulți copii. Am hotărât să jucăm Mălăieș în Călcăieș și să punem Mioritza pentru o perioadă la păstrare. Ne-am plimbat prin comună, domnul Moroz Kalman, responsabil cu Centrul de Cultură din Halmeu, ne-a primit frumos,
totul sub caniculă și tăcere.
Centrul de Cultură are aer condiționat și o mare grijă pentru instalația de sonorizare. Trebuie să avem grijă că să nu mă pun rău cu primarul. Așa ni s-a spus, așa am făcut. Am montat lucrurile, am aranjat, am făcut karaoke în amintirea domnului Gongu de la Malu, județul Giurgiu, am mâncat ce aveam pregătit de la Negrești Oaș și ne-am dat seama că noi i-am lăsat, fără să vrem, capra din Mălăieș în Călcăieș domnului Andrei de la Nădlac.
O capră pentru un salam.
Și tinând cont că noi le-am lăsat salamul unor copii într-o benzinărie după Toboliu, practic, am rămas pe minus. Am improvizat repede o capră și ne-am ținut spectacolul în condiții normale. La Mălăieș în Călcăieș au venit copii și câțiva părinți. Le-a plăcut, iar după am făcut poze și le-am răspuns mesajelor de pe Facebook. A fost simpatic. Ne-am împrietenit și cu copiii de la Centrul de plasament Floare de Colt. Simpatici. Apoi am plecat, am stat la Negrești Oaș și am pornit operațiunea Capra din Nădlac. Își va urma cursul pe graniță. Va ajunge singură la Botoșani prin curier. Să-i fie de bine! Avem două capre!
Am reținut din cea de-a doua săptămână de caravană următoarele: sărăcie, investiție, credință, multireligiozitate, salam, capră, asfalt, agricultură, plecare, bătrâni, tineri, castele, situri, capră, varză, drum, pensiune, sănătate și mâncare. Multă mâncare.
CITITI si prima parte:Fuga de acasa cu Teatrul Frilensar
PROGRAMUL FRILENSAR PE CONTUOR
Cine-i FRILENSAR?
Este un grup de tineri si foarte tineri artisti independenti care se manifesta cat mai liber cu putinta prin teatru. Incearca orice, nu fug de nimic, fara compromisuri, dimineata, la amiaza, noaptea, in bar, in teatru, pe strada, de la experiment la traditie, oriunde exista sau pot capacita un public sincer si atent. A avut peste 100 de reprezentatii în Bucuresti si in tara, reusind sa participe la numeroase festivaluri, dintre care amintim premiul castigat in cadrul Galei Hop in 2016, Premiul pentru cea mai buna trupa de actori. Frilensar are in prezent patru spectacole active (Malaies in Calcaies, Mioritza, Once upon si Inaintea erei noastre) si inca două spectacole in pregatire ( Priveste cerul si Who I am). Frilensar are 7 membri stabili (Loredana Cosovanu, Alina Mindru, Claudia Chiras, Tiberiu Enache, Dumitru Georgescu, Ovidiu Cosovanu si Daniel Chirila) si doi colaboratori (Maria Veronica Varlan si Tudor Morar).
Trupa Frilensar a fost ”adoptata” de Teatrul LUNI de la Green Hours, Bucuresti, producatorul acestui proiect. Acesta este cel mai vechi spatiu independent din Romania (infiintat la 1 decembrie 1997), recompensat de-a lungul anilor cu premii atat nationale (Premiul de Excelenta UNITER Romania, Premiul pentru Creatie in Teatrul Independent - acordat de Ministerul Culturii), cat si internationale ( Fringe Dublin, Fringe New York, ș.a.)
Partea artistică a proiectului este finanțată de către Administrația Fondului Cultural Național.
Teatrul LUNI de la Green Hours- producător principal
FRILENSĂR - co-producător responsabil de partea artistică frilensar
Parteneri institutionali:
Politia de Frontiera, Primaria comunei Malu, Primaria Nadlac, Primaria comunei Toboliu, Primaria comunei Halmeu, Primaria comunei Sapanta, Primaria Radauti, Primaria comunei Paltinia, Primaria comunei Drinceni, Primaria comunei Jurilovca, Primaria Limanu, Centrul Cultural Ceh
