Nu am citit stirile din România de douã sãptãmâni. Azi însã m-am împiedicat de povestea tãranilor din Glod, satul unde s-a film Borat, si a voluntarilor belgieni care le renoveazã scoala în timp ce ei se aruncã în echer perfect în gãleata de frectie Diana. Suna cunoscut asa cã am cãutat si am dat peste acest post din mai 2014. 

Pachețel de duminică. Am pus la un loc două știri din această săptămână care ne ajută să înțelegem cetățeanul român mai bine. Prima: la sărbătoarea bujorului dintr-o comună din județul Dolj, cei 10.000 de oameni prezenți au reușit să distrugă o bună parte din rezervația de bujori, ocrotiți prin lege. Deși erau puse plăcuțe cu ”nu rupeți florile” și amenda pentru distrugerea florei din aria protejată este cuprinsă între 6000 și 12.000 de lei, românachele abțiguit, venit la ziua bujorului, nu numai că i-a culcat sub sacii de cărbuni pentru grătare dar a plecat și cu brațul de flori acasă.
Zice primarul din comuna Plenița, de unde se trag majoritatea ciorditorilor-distrugători de flori: „Oamenii care vin la această sărbătoare vin şi mai şi iau câte un bujor. Dar au rămas destui bujori că sunt 60 de hectare. Sunt indicatoare că nu ai voie să rupi florile, dar ce să-i faci, aşa e cetăţeanul român… Oricum, prin ruperea bujorului seminţele lui se răspândesc şi bujorul se înmulţeşte.”
Nici vorbă să se înmulțească-explică silvicultorul care îngrijește rezervația-pentru că specia asta de bujor are nevoie de anumite condiții și ălea sunt oferite de pădure, nu de bătătura senatorului Geoană din Dăbuleni, Dolj.
N-are a face, nimeni nu dă amenzi, ia mai dă-l dreacu de bujor, că de fapt putem să facem la anul sărbătoarea bujorului și fără el. Vopsim o garoafă în vișiniu și gata. Cui îi pasă că nu-i bujor?
A doua știre vine din Mălureni, județul Argeș unde sătenii și-au furat propriul dig de protecție, înălțat de Apele Române, ca să ferească de inundații 400 de gospodării.
E mult spus dig, erau saci cu materiale de construcție, grași și plini, ale căror forme rubiconde au trezit pofte în sânul comunității mălurenilor. Patronul unui magazin din comună a venit chiar cu excavatorul-zice ziaristul care a scris articolul-și a cărat sacii cu nisip la el în curte, căci vroia să-și construiască o rampă pentru descărcarea mărfii.
Excepțional.
Deci știm cine e tâlharul, știm ce a furat, regia Apelor știe sigur care sunt costurile materialelor, cei de la asigurări ar putea să facă rapid o evaluare a pierderilor celor 400 de gospodării în caz de inundație. Ce nu avem însă e mâna legii. Aia de se zice că are un braț viguros și te înhață de ceafă, de pe budă, unde citești ultima rețetă de papanași apărută în ”Practic în bucătărie”.
Ca și în povestea bujorilor, nu e niciun chipiu care să te otânjească pentru că furi, distrugi, periclitezi, pui în pericol specii, oameni, vieți.
Unde-i poliția? Și dacă e de față de ce dracului nu face nimic?
Curând nu o să mai putem nici măcar să spunem: ultimul stinge lumina. Pentru că becul e de mult ciordit de un întreprinzător cu chioșc.

Mickey Rourke abia își reține zâmbetul superior înainte să spună: you have to..și de acolo un rus cu voce calmă preia și traduce monoton tot dialogul, intrând ca un tanc peste grădinița interpretării cultivată cu grijă de fiecare actor. Ce căcat ne interesează subtilitățile de tonalitate, pauzele, cuvintele apăsate, oftatul, caterincile, zâmbetele înghițite, tristețile, interjecțiile? Dă cu ele de pământ, zi frate care-i acțiunea, pajalusta. Acțiune!!!
Toată bădărănia relatării scufiței roșii în versiunea rusească: nepoata se ducea la bunică, a prins-o lupu, i-a tras-o la scufiță, a înghițit bunica și nepoata și a crăpat de mâna vânătorului- trezește în mine o nostalgie incredibilă după vocile familiare care aliniau casetele video ale anilor `80.
Te uiți la televiziunea rusească, la filme americane, și nu există perfidul mecanism occidental de dublare, cel care te păcălește că Tom Cruise vorbește germană sau Brad Pitt maghiară.
Nu. Aici se vede clar că Moș Crăciun e vecinu de la 6 care și-a tras o barbă de vată care nu poate totuși să absoarbă halena de țuică.
E o minciună cinstită, dacă îmi este permis oximoronul, una care te face să te simți parte din păcăleală, ca un mire care știe că nevastă-sa nu va fi virgină, dar totuși participă la această gimnastică a tradiției care îi va face pe toți să se simtă mai bine, deși toți știu că este o minciună.
Mickey Rourke îi zice ceva lui Don Johnson. Irina Nistor de sex masculin se grăbește să repete în rusă ce își spun cei doi.
Mi-e clar de ce rușii nu vorbesc engleză. Din cauza televizorului, din cauza lui Irinus Nistorus Sovieticus.
Deși o învață la școală din clasa a v-a, 99, 6% dintre ruși nu pot să-ți zică o vorbuliță în ingliski.
Sunt praf. Pulbere. Sunt un pumn de neutrino.
Dar și mai straniu este că fiecare sută de kilometri care te duce mai departe de Moscova pare să crească numărul celor care, totuși, știu să lege câteva cuvinte în engleză.
În Novosibirsk e Sasha. E un mare vorbitor de engleză pentru simplul motiv că are 2 metri și 10. Este maseur, profesor de masaj tibetan. Mi-a trosnit coloana ca un cazac biciul lângă Pussy Riot. La final m-a întrebat de unde sunt și eu l-am întrebat în contrapartidă ce sporturi face, sugerând K-1 sau judo. El a recunoscut, sensibil, că excelează în ping pong, făcându-mă să-mi imaginez un elefant jucând Maroco, trăgând elegant, cu trompa, bețișoare din morman.
Apoi, la Krasnoyarsk, e Larisa. A studiat limbi străine în Leningrad, în `90. Vrea să se mute în Spania, în golful Biscaia. În timpul perestroikăi, își amintește, se așeza la cozi neștiind ce așteaptă.
Can you imagine?
Yes, I can.
Spune că, o dată, era într-un mare magazin când câteva sute de oameni au intrat alergând, ca un detașament izbucnit din tranșee într-un atac furios, au lipit-o de tejghea și astfel, deși nu a stat nicio clipă la coadă, a fost prima la casă și a trebuit să cumpere un serviciu de vase speciale pentru sosuri. Nu le-a folosit niciodată. Dar le are și acum acasă.
Can you imagine?
Yes, I can.
În Irkutsk e Ivan care știe de Dracula și în Ulan-Ude e sudorul care spune Vlad Țepeș când aude de România.
Copiii acum vorbesc aici buriată și engleză, mai prost rusă, spune Vadim. A studiat 2 ani la Bamberg dar a trebuit să plece că i-a expirat viza. Ar da orice să se întoarcă. Vorbește perfect germană și engleză.
Încet, încet, cu cât de îndepărtezi de centru, naționalismul compact, această spumă poliuretanică sugrumând curiozitatea rusească, pare să facă loc unui cosmopolitism care pare să sune paradoxal atunci când îl pui lângă geografia “Siberiei”.
Și totuși, aici decembriști și exilați polonezi au clădit o cultură a teatrului, operei, muzicii clasice, artelor pe care, de exemplu, Balcaniul nu a reușit să o aclimatizeze.
Trăiește și prosperă în dosul blocurilor ireal de urâte, între enorme sculpturi ale lui Lenin, Gorky, Sverdlov și alți lideri ai revoluției care acum își sărbătorește centenarul.

Masha spune că la Irkutsk trebuie să îți iei bilete la teatru sau operă cu 2 luni înainte, altfel ești mâncat, nu mai prinzi.
Can you imagine?
No, I can`t.
În definitiv scriu cărți de călătorii, nu ficțiune pură.
P.S. Până și magneții de frigider cu Putin au inscripții în engleză aici, pe malul lacului Baikal. Una spune The Kindest President.
În imagine e el și un mic leopard. Puiul pare să-l placă. Ca om, ca președinte, ca lider al unei mari națiuni.
Can you imagine this?
Yes, I can.

Perm este cel mai estic oraș rusesc din Europa.
S-a chemat pentru câteva zeci de ani Molotov și a avut până în 1989 statut de oraș închis pentru că aici era o bună parte din enorma industrie militară a URSS. Perm este urât fără speranță, o urâțenie de care niciun chirurg estetician nu te poate scăpa, cumva o sluțenie cinstită în implacabilitatea ei.

La 100 de kilometri de Perm este Perm-36, de fapt ceea ce a mai rămas din Muzeul de Istorie a Represiunii Politice Perm-36, singurul muzeu al gulagului din fostul spațiu sovietic. A fost înființat în 1994 de către organizația Memorial care a reconstruit lagărul de muncă forțată de aici care a funcționat din 1946 până în decembrie 1987. Celelalte mii de astfel de locuri care au împânzit URSS începând cu anii `20 au fost demolate după prăbușirea imperiului sovietic.

În mașina care aleargă pe autostrada tăiată printre zidurile unei păduri de un verde-negru care pare să se strângă, luându-ne aerul și lumina, suntem doar noi doi, șoferul cu față de ursuleț Mișka și Veronika a cărei funcție nu o identific. Excursia am cumpărat-o de la recepția hotelului Monika deservită de 3 Monici mămoase și săritoare care însă nu vorbesc boabă de engleză. Prin google translate în clipele de țignal bun la rețea reușim să înțelegem că la 10 vine cineva de la agenție și că nu o să avem interpret pe drum, doar la lagăr. Dar o să fie masă inclusă, că excursia e vreo 6-7 ore, 3 ore doar pe drum.

Veronika se căznește și scoate un: no lunch și apoi mai reușim să producem de la ea, tot cu google, trăiască, o scurtă poveste a Perm-Molotovului, cel mai lung oraș rusesc după Moscova și Sankt Petersburg. 70 de kilometri de oraș, zice Veronika, aleargă în paralel cu râul Kama, tributar al Volgăi dar ca tot ce este sovietic, o urieșenie de apă, mai lat ca Dunărea la Giurgiu de 2 ori.

 Anii `90 au fost crunți aici, industria s-a năruit, oamenii însă nu au fost trimiși în șomaj dar au început să fie plătiți în produse, că bani ioc. Ce fel de produse? Orice fel de produse. Mă gândesc cum ar fi fost să primesc un aruncător de rachete katiusha pentru 9 luni de muncă susținută și cum m-aș prezenta cu el la piață, să îl schimb pe ouă, banane și chiloți de bumbac.

Dar acum e bine, continuă Veronika forând după engleza învățată acum 20 de ani și ascunsă bine sub un pietroi, pentru că acum, în ultimii 2 ani, au revenit comenzile de la stat. Asta explică de ce piețele, parcurile, străzile, mall-urile și restaurantele din Perm duduie de popor.

Nu pleacă nimeni la muncă în străinătate?

Veronika se uită la mine ca la o nebună.

Cum să plece? Unde să plece? Ce e aia străinătate? Doar studenții mai merg la Ekaterinburg sau Moscova și unii nu se mai întorc, își găsesc servicii pe la corporații, în IT, dar altfel toată lumea a rămas pe poziții.

Șoseaua despică lacuri acoperite de o ceață gălbuie, ruptă de bărci pescărești care ies din condensul auriu ca niște refrene etern repetate ale aceleiași prime bărci care a plutit aici. Pe maluri sunt datcha, cabane de vacanță rusești, din bârne. Eonii trec și ție, pescarul, nu-ți pasă, ai prins un somon sau un păstrăv, l-ai pus la afumat. Stalin, Brejnev, Gorbaciov sau Putin nu contează.

Camioane enorme depășesc alte camioane enorme dar mai lente. Mișka tace și Veronika spune că lumea a luat-o razna, că e nevoie de echilibru. Uite, cam așa cum s-a obținut acum, la Perm-36 când a trecut de la ong-ul privat care urla isteric despre represiune, sub controlul statului care a atras atenția asupra lucrurilor bune care s-au întâmplat aici.

Căci mereu este nevoie în viață de echilibru.

Ajungem.

Celelalte 11000 de cuvinte scrise despre muzeul gulagului le gasiti aici 

https://www.vice.com/ro/article/8xa7z4/am-vizitat-lagarul-din-rusia-unde-erau-omorati-oamenii-care-se-opuneau-comunismului?utm_source=vicefbrom

La 13 iulie se împlinesc 84 de ani de la declanşarea celui mai mare incendiu din istoria activităţii gaziere. Pentru a evoca acest moment „nefericit” in istoria industrie gaziere, dar unic prin dimensiunile sale voi face trimitere la câteva momente care au precedat și urmat evenimentul, lăsând imaginiile filmate de un amator în anii incendiului să vorbească.

• 1933 se pregătește exploatarea zăcământului Copșa Mică pentru alimentarea cu gaze a Sibiului;
• 10 martie 1933 se începe forrarea la sonda 5 Copșa Mică, sonda care va determina marele incendiu;
• 24 iunie 1933 din cauza unor dificultăți tehnice se solicită la Ministerul Industriilor, cimentarea la zi a coloanei sondei 5 copșa mică înaintea atingerii adâncimii proiectate; aprobarea care a întârziat să vină mai mult de 17 zile, până după incendiu;
• 8 iulie 1933 inundații masive în zona Copșa-Mediaș, ce determină oprirea forajului și a oricăror activități în sondă;
• 11 iulie 1933, erupția gazelor;
• 13 iulie 1933, izbucnirea incendiului;
• 28 martie 1940, stingerea incendiului;
• 14 martie 1945, eliminarea ultimelor emanații de gaze din zonă.

Focul de la Copsa Mica – imagini de epocă.

În data de 3 iunie, se împlinesc 130 de ani de la nașterea lui Constantin Ioan Motăș  cel care a pus bazele industriei de gaze naturale româneşti. O mână de geologi, forajişti şi conductaşi sub îndrumarea unor vizionari de rang mondial, înfruntând condiţii extreme au făcut să apară în premieră europeană industria de gaze în România.

Constantin Ioan Motăş s-a născut în 3 iunie 1887, la Iaşi, a absolvit Liceul Internat din Iaşi în anul 1905, după care a plecat în Germania unde a studiat timp de 8 ani. În 1908 a absolvit, la Academia de Mine din Freiberg (Saxonia) cursurile de geodezie minieră, obţinând titlul de inginer cu cea mai mare menţiune „Auszeichnung”, în 1911 a absolvit Universitatea din Leipzig, cursuri de chimie anorganică și apoi doctoratul la Dresda în 1913, de asemenea cu menţiune maximă.

Istoria gazelor naturale din România începe cu descoperirea lor, cu totul întâmplătoare, în Bazinul Transilvaniei, în  anii 1908-1909 şi constituirea primelor firme de exploatare, transport şi distribuţie a gazelor naturale.

Marea Unire cu România, din 1 Decembrie 1918, a dus la preluarea acestei activități de la statul ungar la statul român, prin înfiinţarea, în anul 1919, a Direcţiei Gazului Metan, cu sediul la Cluj. O direcţie organizată ca Regie de stat, subordonată Ministerului Industriei şi Comerţului, din Bucureşti.

In contextul politico-economic de după reîntregirea României, C. I. Motăş a fost trimis în Transilvania, fiind însărcinat de către Ministerul de Industrie şi Comerţ cu o anchetă privind industriile şi zăcămintele miniere din noua provincie. Cu această ocazie cunoaşte Serviciul de exploatare al Statului, de la Cluj.

Patriot și promovator al capitalului autohton a dezvoltat prima societate cu capital mixt stat-privat din domeniul gazelor naturale din Europa.

Încă în  anul 1918 fusese cooptat în Comitetul de specialitate de pe lângă Consiliul Dirigent de la Sibiu iar la data de 30 iunie 1919 a fost numit, de către acest Consiliu, în funcţia de “Administrator de sechestru” al societăţii ungare de gaz (UEG) din Budapesta.  În această calitate lucrează intens pentru lichidarea societăţii ungare şi cumpărarea ei prin capital autohton.  A reuşit această dificilă misiune după o activitate de mai bine de 20 de ani.  Activitate în care s-a dovedit a fi un om inteligent, extrem de sever, conştiincios şi corect.

Om cu un caracter care i-a adus numeroase necazuri, pe care a reuşit totuşi să le depăşească fără compromisuri in cei 25 de ani de directorat la compania de gaz.

După mutarea la Mediaş, în anul 1923, a biroului din Târnăveni, C. I. Motăş determină înfiinţarea, în anul următor, a Direcţiei Centrale a Societății UEG.

Plasarea Mediaşului între cele două zăcăminte aparţinând UEG-ului, exploatate în anii ’20, şi în mijlocul locaţiilor concesionate de acest UEG, existenţa unui sistem de valori bazat pe cultura de sute de ani a saşilor, alături motive de natură economică, au dus, în martie 1923, la decizia alegererii acestui oraş ca loc unde îşi va desfășura activitatea Administratorul de sechestru, în cadrul Direcţii Centrale UEG.

Episodul cel mai dificil prin care a trecut C. I. Motăş s-a situat în perioada 1929 – 1930, când urmare opoziţiei sale faţă de intenţia de naţionalizare a societăţii SONAMETAN, preconizată de ministrul Virgil Madgearu, a fost arestat şi închis timp de o săptămână. Deşi nu fără efort a reuşit să dejoace planurile lui Madgearu, dezvoltând în continuare societatea SONAMETAN.

Fiind un organizator de excepţie, Motăş va realiza la Mediaş o structură foarte puternică a SONAMETAN, predecesoarea companiilor de astăzi din Mediaș, care au reușit să supraviețuiască la Mediaș în perioada interbelică, în perioada comunistă și în perioada zbuciumată a anilor 90. 

Un contemporan spunea: Avea o forţă de muncă excepţională. Programul său zilnic începea la ora 8⁰⁰ dimineaţa până la ora 13⁰⁰, când mergea acasă, lua masa, apoi dormea, după care se întorcea la serviciu pe la ora 16⁰⁰, spre a-şi continua lucrul până pe la ora 19⁰⁰, când se întorcea din nou acasă spre a studia în continuare până la ora 24⁰⁰.

Aspectele umane, culturale şi social-sportive ale angajaţilor societăţii au stat mereu în atenţia sa. Astfel, s-a îngrijit de construirea, la Mediaş, a unui sediu pentru funcționarii din companie, locuinţe de serviciu pentru angajaţii societăţii, a pus bazele Clubului Sportiv Gaz Metan. Apoi, a contribuit substanţial la ridicarea primului Gimnaziu românesc din localitate, a constituit o reală acţiune de mecenat la construirea a Catedralei Ortodoxe, a Bibliotecii Gazului Metan, a Cantinei  pentru angajații gazului, a filialei Asociaţiei Inginerilor şi Tehnicienilor din Industria Minieră etc.

Motăș a iubit Mediașul și gazul natural.

România deține multe premiere în istoria industriei de gaze europene, multe din acestea necunoscute, altele date uitării și cele mai multe ascunse de impotența prezentului.

Încă din anul 1912 dr. Cholnoky Jenö[1] scria: „La conductele lungi, de capacitate mare, s-a constatat că era mai economică creşterea artificială a presiunii gazelor, decât creşterea diametrului conductei. In America se folosea creşterea artificială a presiunii gazelor încă din 1890[2].

Dacă însă se folosesc staţii de comprimare în punctele unde presiunea scade, se pot folosi şi conducte cu diametrul mai mic, şi deci mai ieftine”, referindu-se la construirea conductelor de transport gaze naturale în Transilvania.

Descoperirea gazelor naturale urmată de conștientizarea avantajelor acestora, a determinat un consum ridicat  în perioada 1915 – 1924, fapt ce a determinat scăderea presiunii gazelor naturale în câmpul Sărmășel. Alături de creşterea consumului de gaz metan şi diminuării lucrărilor de foraj, în această perioadă, a determinat necesitatea comprimării în vederea asigurării cu gaze a oraşului Turda[3].

Astfel, în data de 19 mai 1927 începe activitatea de construcție montaj a unei[4]  staţii de comprimare a gazelor naturale la Sărmășel dotată cu 3 motocompresoare orizontale Ingersol Rand (SUA), cu diametrul cilindrilor de 360 mm, acţionată de două maşini cu aburi cu diametrul cilindrilor de 360 mm. Puterea unui agregat este de 124 – 250 CP, pentru 67 – 135 ture/minut. Capacitatea staţiei de comprimare pentru o presiune de aspiraţie de 3-4 bar şi o presiune de refulare de 7 atm este de 4000 mc/oră.

Staţia de comprimare era compusă din uzina agregatelor de comprimare, uzina electrică, staţia de reglare măsurare gaz combustibil, turnul de răcire al apei şi alte anexe administrative.

Uzina electrică era compusă din două motoare Crossley şi generatoare Siemens – Schuckart. Cazanul care producea aburul pentru antrenarea compresoarelor producea şi aburul pentru antrenarea generatoarelor în vederea producerii energiei electrice necesară atât pentru buna funcţionare a instalaţiilor din cadrul staţiei de comprimare cât şi pentru motoarele care antrenau pompele de apă din staţia de pompare a apei Balda.

Răcirea pieselor motorului şi ale compresorului se realiza  prin circularea apei care era adusă de la Balda, unde în anul 1927  se amenajase un lac artificial. Apa  pompată de staţia de pompe Balda era condusă către bazinul  « din deal » cu o capacitate de 500 mc, situat în apropierea staţiei de comprimare de unde se alimenta staţia de comprimare cu apă.

Turnul de răcire al apei construit de asemenea în perioada mai – august 1927, avea o capacitate de 60 mc.

Aceasta a fost prima staţie de comprimare a gazelor naturale montată în Europa, fiind realizată de societatea SONAMETAN. Nu a fost singura premieră în istoria europeană a comprimării gazelor naturale, SONAMETAN a pus în exploatare prima staţie de comprimare a gazelor naturale montată pe o conductă de transport în România în anul 1947 și prima stație de comprimare a gazelor montată pe o conductă de transport gaze folosind turbine.

[1] *** Termeszettudomanyi Kozlony, A kissarmasi metangaz kitorese es az Erdelzi mendenczenek regibb iszapvulkanjai, Fortyogoi, 1912, p. 898-911.

[2] *** The Pipelines Take Over,  Editors of LOOK, 1946

[3] Chisăliţă, D., Momente în Istoria gazelor naturale din România, Editura Academprint, Tg. Mureş, 2004

[4] *** Chestiunea gazului metan din Ardeal, Răspuns atacurilor conţinute în broşura Sindicatului Consumatorilor „Problema gazului Metan”, Societatea Naţională de Gaz Metan Sonametan şi UEG, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1929

I had the honor to present the First Prize for Health at the Romanian Civil Society Gala Awards to a wonderful project: “Caravana cu Medici” aka the doctors’ caravan. A team of med students and junior doctors run a mobile clinic in remote villages across Romania. They are equipped with mobile medtech and all the … Continue reading Caravana cu medici aka the doctors’ caravan →

The post Caravana cu medici aka the doctors’ caravan appeared first on mixich.ro.

The largest current measles outbreak in Europe is taking place in Romania with 24 deaths (as of 30 April 2017). The majority of cases are concentrated in areas where immunization coverage is extraordinarily low, Romania being a country with a growing anti-vaxxer movement in the past years. I talked to Dr. Vytenis Andriukaitis, the EU … Continue reading „Shame on anti-vaxxers! Every child death in Europe from measles is the responsibility of those who disseminate such lies in the media” →

The post „Shame on anti-vaxxers! Every child death in Europe from measles is the responsibility of those who disseminate such lies in the media” appeared first on mixich.ro.

Am descoperit azi portretul ăsta superb în București. Aici am pus doar un detaliu, dar toată pictura e minunată, cu niște culori adânci, trăsături uluitor de fine și, pe deasupra, excelent restaurată. La Roma, la Viena sau la Praga turiștii ar sta la coadă și ar plăti bani grei s-o vadă și să audă fantastica … Continue reading Ochii din Biserica Alba →

The post Ochii din Biserica Alba appeared first on mixich.ro.

„8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, se arata in rezolutia impusa de Sindicatul Dulgherilor si Tamplarilor americani. De la 1889, ziua de 1 Mai devine Ziua Muncii

La 128 de ani de atunci, avem 350.000 de romani in stare de a munci, dar care fie nu cauta de lucru fie nu sunt dispusi sa munceasca, avand alte resurse de trai, potrivit unui comunicat de saptamana trecuta al Statisticii.

Cum s-a ajuns in Romania la ziua de munca de 8 ore?

Pe scurt:

• Prima Conferinta internationala a Muncii s-a tinut la Washington in 28 Octombrie-29 Noiembrie 1919. Primul proiect votat a fost acela privitor la fixarea zilei de munca la 8 ore. Pentru Romania se fäcea o exceptie si se amaria punerea in vigoare a proectului pana la 1 Iulie 1924, gratie staruintelor lui Gr. Trancu-Iasi, Ministrul Muncii, conventia a fost ratificata de parlamentul roman Inca din 1921. Tot atunci s-au infiintat birourile de plasare, s-a interzis lucrul de noapte a femeilor in industrie, acestea capatand si dreptul la concediul de maternitate.
  La fel, se interzicea copiilor mai mici de 14 ani de a lucra in industrie sau in munci de noapte.
  Parlamentul roman a ratificat dupa doi ani aceste hotarari, prin legea din 17 Mai 1921.
• Conferinta de la Geneva in Octombrie 1921.S-a discutat despre reglementarea orelor de munca in agricultura. Impotriva inscrierii la ordinea de zi, a acestei chestiuni, a potestat atat guvernul francez, cat si guvernul roman.
  S-au adoptat: fixarea la 14 ani etatea minima de admitere a copiilor la munca agricola; aplicarea repaosului saptamanal in magazine
• Conferinta de la Geneva in Iunie 1930. “Intrucat priveste cererea ca ziua de 8 ore de munca care fusese admisa in intreprinderile industriale, sa fie admisa  si in intreprinderile comerciale, conferinta a admis extinderea regimului de 8 ore si la intrepriderile comerciale”
• Iunie 1931 si Aprilie 1932. In aceste conferinte s’a hotarat ca durata lucrului in mina nu va putea depasi “7 ore si 3/4, in care timp intra si timpul necesar scoborarei si esirei din mina”.  De asemenea s’a adoptat un proect de convente potrivit caruia, interzicerea muncii copiilor mai mici de 14 ani se extinde la orice fel de munca, nu numai la munca industriala
• Iunie 1935. Apare interdictia muncii femeii in galerii subterane.. Dupa alti doi ani, se reduce durata muncii in industria textllá la 40 ore pe saptamana. Orele suplimentare sunt posibile, dar nu mai mult de 100 ore pe an, iar in cazuri exceptionale 175 ore pe an.

In acest tim, in Romania…

• In Romania, cele dintai masuri de protectie s-au luat prin regulamentul industriilor insalubre, alcatuit de catre D-rul Felix, Directorul serviciului sanitar, prin regulamentul publicat In Monitorul Oficial din 24 Septembrie 1894, modificat apoi in 1898. Industriasii erau obligati sa asigure fiecarui muncitor cel putin 5 m.c. de spatiu de lucru. Dar orele nu munca nu erau limitate. Potrivit art. 12 din regulament, “Lucratorul adult de sex barbatesc este stapan pe timpul si felul muncii sale”. Copiii intre 12 si 14 ani si femeile dupa, 14 ani, zice regulamentul,lucreazä dela ora 5 dimineata, pana la ora 8 seara, cu o intrerupere de 2 ore si adica o ora la amiaza si cate o jumatate de ora la pranzul de dimineata si cel de dupa amiaza..
• A doua masura pentru ocrotirea muncii o intalnim in 1906. Legea din 22 Februarie 1906 se ocupa de protectia minorior si femeilor in industrie Legea fixeaza la 12
  ani varsta de la care vor fi primiti copiii la munca in industrie. La lucrarile insalubre si primejdioase insa, copiii nu vor fi primiti inainte de 15 ani iar femeile inainte de 17 ani. Lucrul de noapte pentru baietii sub 15 ani si pentru femeile sub 17 ani, este interzis.
• Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti din 1912 a redus limita minima pentru admitere la lucru la 11 ani, a stabilit durata muncii de opt ore pentru copiii intre 11-15 ani si la zece ore pentru cei intre 15-18 ani, femeile, chiar peste 18 ani, neputand fi obligate la mai mult de 11 ore pe zi.

Sursa:Politica socială a României (legislatia muncitorească) de G. Taşcă (link)

The post Sa ciocnim un mic, sa mai luam o bere. Romania a fost printre foarte putinele tari care s-au opus atat reglementarii orelor de munca cat si zilei de munca de 8 ore appeared first on Dan Popa.

„8 ore să constituie ziua legală de muncă de la, și după 1 mai 1886”, se arata in rezolutia impusa de Sindicatul Dulgherilor si Tamplarilor americani. De la 1889, ziua de 1 Mai devine Ziua Muncii

La 128 de ani de atunci, avem 350.000 de romani in stare de a munci, dar care fie nu cauta de lucru fie nu sunt dispusi sa munceasca, avand alte resurse de trai, potrivit unui comunicat de saptamana trecuta al Statisticii.

Cum s-a ajuns in Romania la ziua de munca de 8 ore?

Pe scurt:

• Prima Conferinta internationala a Muncii s-a tinut la Washington in 28 Octombrie-29 Noiembrie 1919. Primul proiect votat a fost acela privitor la fixarea zilei de munca la 8 ore. Pentru Romania se fäcea o exceptie si se amaria punerea in vigoare a proectului pana la 1 Iulie 1924, gratie staruintelor lui Gr. Trancu-Iasi, Ministrul Muncii, conventia a fost ratificata de parlamentul roman Inca din 1921. Tot atunci s-au infiintat birourile de plasare, s-a interzis lucrul de noapte a femeilor in industrie, acestea capatand si dreptul la concediul de maternitate.
  La fel, se interzicea copiilor mai mici de 14 ani de a lucra in industrie sau in munci de noapte.
  Parlamentul roman a ratificat dupa doi ani aceste hotarari, prin legea din 17 Mai 1921.
• Conferinta de la Geneva in Octombrie 1921.S-a discutat despre reglementarea orelor de munca in agricultura. Impotriva inscrierii la ordinea de zi, a acestei chestiuni, a potestat atat guvernul francez, cat si guvernul roman.
  S-au adoptat: fixarea la 14 ani etatea minima de admitere a copiilor la munca agricola; aplicarea repaosului saptamanal in magazine
• Conferinta de la Geneva in Iunie 1930. “Intrucat priveste cererea ca ziua de 8 ore de munca care fusese admisa in intreprinderile industriale, sa fie admisa  si in intreprinderile comerciale, conferinta a admis extinderea regimului de 8 ore si la intrepriderile comerciale”
• Iunie 1931 si Aprilie 1932. In aceste conferinte s’a hotarat ca durata lucrului in mina nu va putea depasi “7 ore si 3/4, in care timp intra si timpul necesar scoborarei si esirei din mina”.  De asemenea s’a adoptat un proect de convente potrivit caruia, interzicerea muncii copiilor mai mici de 14 ani se extinde la orice fel de munca, nu numai la munca industriala
• Iunie 1935. Apare interdictia muncii femeii in galerii subterane.. Dupa alti doi ani, se reduce durata muncii in industria textllá la 40 ore pe saptamana. Orele suplimentare sunt posibile, dar nu mai mult de 100 ore pe an, iar in cazuri exceptionale 175 ore pe an.

In acest tim, in Romania…

• In Romania, cele dintai masuri de protectie s-au luat prin regulamentul industriilor insalubre, alcatuit de catre D-rul Felix, Directorul serviciului sanitar, prin regulamentul publicat In Monitorul Oficial din 24 Septembrie 1894, modificat apoi in 1898. Industriasii erau obligati sa asigure fiecarui muncitor cel putin 5 m.c. de spatiu de lucru. Dar orele nu munca nu erau limitate. Potrivit art. 12 din regulament, “Lucratorul adult de sex barbatesc este stapan pe timpul si felul muncii sale”. Copiii intre 12 si 14 ani si femeile dupa, 14 ani, zice regulamentul,lucreazä dela ora 5 dimineata, pana la ora 8 seara, cu o intrerupere de 2 ore si adica o ora la amiaza si cate o jumatate de ora la pranzul de dimineata si cel de dupa amiaza..
• A doua masura pentru ocrotirea muncii o intalnim in 1906. Legea din 22 Februarie 1906 se ocupa de protectia minorior si femeilor in industrie Legea fixeaza la 12
  ani varsta de la care vor fi primiti copiii la munca in industrie. La lucrarile insalubre si primejdioase insa, copiii nu vor fi primiti inainte de 15 ani iar femeile inainte de 17 ani. Lucrul de noapte pentru baietii sub 15 ani si pentru femeile sub 17 ani, este interzis.
• Legea pentru organizarea meseriilor, creditului si asigurarilor muncitoresti din 1912 a redus limita minima pentru admitere la lucru la 11 ani, a stabilit durata muncii de opt ore pentru copiii intre 11-15 ani si la zece ore pentru cei intre 15-18 ani, femeile, chiar peste 18 ani, neputand fi obligate la mai mult de 11 ore pe zi.

Sursa:Politica socială a României (legislatia muncitorească) de G. Taşcă (link)

The post Sa ciocnim un mic, sa mai luam o bere. Romania a fost printre foarte putinele tari care s-au opus atat reglementarii orelor de munca cat si zilei de munca de 8 ore appeared first on Dan Popa.

Organizarea moderna a ministerelor dateaza de la unificarea administrativa a principatelor, realizata de Cuza la 1861. La acea data existau 8 ministere: interne, finante, justitie, al cultelor si instructiunii publice, al afacerilor straine, al lucrarilor publice, de razboi si cel de control (actuala Curte de Conturi). E drept, Romania avea pe atunci circa 4 milioane de locuitori ( la 1860 — 3,9 mil locuitori, iar  la 1866 — 4,1 mil. locuitori). Dupa 150 de ani, avem 27 de ministere, exceptie facand Primul Ministru, dar avem si aproape de 5 ori mai multi cetateni.

• Germania are in prezent 15 cabinete ministeriale  (sursa), la 80 de milioane de locuitori. Cred ca sunt exemplul de cea mai buna eficienta din aceasta perspectiva. In alte tari, lucrurile stau altfel.

• Franta are 17 cabinete ministeriale plus premierul (sursa) la 66 de milioane de locuitori.
• Ungaria are 10 ministere si un vicepremier. E drept, populatia Ungariei e la jumatate din cea a Romaniei. Dar in Polonia, la o populatie dubla fata de a noastra, gasim 22 de ministri (sursa).
• In Cehia avem 16 ministere (sursa), la o populatie cam tot la jumatate fata de cea a tarii noastre.
• Consiliul Federal Elvetian are 7 membri (sursa) si slava Domnului, elvetienii o duc bine din punct de vedere al politicilor publice.

Tot atunci capul guvernului devine presedinte al Consiliului de Ministri. Situatia se mentine pana in 24 Ianuarie 1864 cand Ministerul Controlului dispare si se infiinteaza Curtea de conturi.

Dupa Statutul dat de domnitorul Cuza la 2 Mai 1864 ministerul justitiei s-a contopit cu ministerul cultelor si instructiunilor publice, modificare care insa nu a durat decat doi ani (pana la 11 Februarie 1966), cand Locotenenta Domneasca a despartit din nou, cele doua departamente.

Sub domnia lui Carol I la 1883 se infiinteaza Ministerul Domeniilor, care de la 1897 ia numele de ministerul Agriculturii, Industriei, Comertului si Domeniilor, mentinut pana la 1908, cand directiile industriei si comertului formeaza un minister aparte.

In cursul Razboiului de Intregire aoar ministrii fara portofoliu, prin infiintarea unui minister nou al materialului de razboi, minister care a durat pana la 5 Februarie 1918.

In 1920 mai apar trei ministere noi : ministerul muncii si ocrotirilor sociale, cultelor si artelor (acesta desprins din vechiul minister al cultelor si instructiunii publice) si al comunicatiilor desprins din ministerul lucrarilor publice. Tot acum apar pentru prima oara subsecretarii de stat, exercitand prin delegare administrativa o parte din atributiunile ministrilor. Din 1919, ministrii fara portofoliu poarta numele de ministri de stat.

In 1921 se infiinteaza Ministerul Agriculturii prin desprinderea directiilor respective din ministerul agriculturii si domeniilor, iar in 1922 din Ministerul Muncii si Sanatatii Publice se desprinde Ministerul Sanatatii Publice.

In 1922 avem astfel 13 ministri (pentru ca  Ministerul Agriculturii fusese din nou contopit cu cel al Domeniilor), doi ministri de Stat (fara portofoliu) si un subsecretar de Stat.

In 1927 s-a adauga un nou ministru de Stat : Comisarul superior pentru Basarabia si Bucovina, ca asa erau vremurile…

Prin legea pentru organizarea Ministerelor din 2 August 1929 se limita la zece numarul departamentelor ministeriale (exceptandu-se Presidentia Consiliului): Interne, Externe, Finante, Justitie, Instructie Publica si Culte, Armata, Agricultura si Domenii, Industrie si Comert, Lucrari Publice si Comunicatii, Munca, Sanatate si Ocrotiri Sociale.

Aceiasi lege decide ca numarul subsecretarilor de Stat sa nu il depaseasca pe cel al ministrilor, repartitia lor  pe ministere fiind atributul Presedintelui Consiliului.

De la 1934 numarul departamentelor a inceput din nou sa creasca, prin scindarea unora din cele ce fusesera unite prin legea din 1929 sau prin infiintarea de noi ministere ca cel al Armamentului (1934) al Cooperatiei (1936) sau cel al Aerului si Marinei (1936).

In 1932 s-a pornit o miscare de reorganizare a tuturor departamentelor, provocata de necesitatea economiilor, dar si din nevoia  unei grupari mai bine organizate a diferitelor directii din ministere. Asa apar Cabinetul Ministrului, Secretariatul general, Directia Personalului, Directia Contabilitatii, Serviciul Inspectorilor, Registratura, Statistica, Serviciul Contencios, Serviciul Tehnic, cel Medical si Biroul Mobilizarii.

Pentru a nu intra cu deficitul bugetar in gard, sau pentru a evita angajarea de cheltueli mai mari decat  fondurile disponibile, s-a instituit pe lânga fiecare minister cate un controlor financiar care apartinea de Ministerul Finantelor.

Interesant e ca pe langa Ministerul de Interne, functiona : atat Institutul Central de Statistica, cat si Oficiul emisiunilor radiofonice si al cinematografiei si Oficiul National de turism.

Prin legea din 12 Aprilie 1933, Ministerul Finantelor reorganizat primeste ca atributii , pe langa administrarea finantelor Statului,  supravegherea politicii monetare si de credit a B. N. R. De asemenea, pe lânga Ministerul Finantelor functioneaza ca servicii speciale organizate prin legi distincte , atat Inalta Curte de Conturi cat si  Directia Monitorului Oficial si Imprimeriilor Statului ;

• Citeste si Chiar e nevoie de patru ministere noi? Cum a evoluat dupa Revolutie numarul ministrilor din diferitele

The post De la 8 ministere in vremea lui Cuza, am ajuns la 27 appeared first on Dan Popa.

Pe când era director al SIE, presa a scris că Teodor Meleșcanu strângea ilegal semnături pentru a candida la președinție, cu ajutorul lui Mircea Dogaru, fost general, actual mare admirator și amic al lui Alexandr Dughin, nimeni altul decât teoreticianul eurasianismului și consilier al președintelui Dumei de Stat. Același Mircea Dogaru a fost printre invitații extremei drepte europene la reuniunile organizate de aceștia în România.

La începutul protestelor, Teodor Meleșcanu l-a chemat pe ambasadorul SUA la București să-l avertizeze cu privire la declarațiile acestuia din media.

PSD își duce de 27 de ani eticheta de Partid Mineriadă. De marți pentru următorul sfert de secol, numele PSD trebuie rostit doar în asociere cu cuvintele Pușcărie, Tâlhari, Hoție, Infractori. De la Partidul-Mineriadă la Partidul-Pușcărie și înapoi.

Între un jandarm și un huligan, de fiecare dată voi rămâne de partea jandarmilor. Cine a mai fost pe la meciuri îi știe cum strică cheful tuturor. Avem nevoie de jandarmerie bine organizată care să curețe zona de acești descreierați.

Dar.

Jandarmeria trebuie să răspundă la câteva întrebări foarte importante. De manual.

• Cum s-a pregătit strategia din această seară, având în vedere proximitatea stadionului Dinamo de Palatul Victoria într-o zi de meci (de handbal)? De la Perla la Guvern sunt două stații de tramvai.
• Câți jandarmi au fost infiltrați în civil la meciul desfășurat în această seară?
• Cum de a permis Jandarmeria întâlnirea celor două grupuri de manifestanți?

În rest, nu discut aici despre istoria colaborărilor dintre galerii și partide, mai ales în mitinguri electorale.

Nu de mult partidul unui general izmenar de la Ministerul de Interne era cel mai vechi client al huliganilor de la Dinamo. Există tot felul de conexiuni subterane cu aceste grupuri de huligani. Practic o sută de mineri 2.0. Patetici.

Nu trebuie alunecat după această fentă. Față de anii ’90 jandarmii sunt cu noi, ăsta e norocul acestei generații.

Vorba cuiva, ăștia vor să ne fure și mitingurile.

Sursa foto: Cristian Bisca si Mihnea Dumitru.

Are Vali un articol despre cum recunoşti hainele de calitate în funcţie de câţiva factori simpli precum material, croială sau preţ. Undeva în comentarii, cineva se laudă că e atât de ... citeşte mai departe »

© Copyright 2015 Subiectiv.ro.

Are Vali un articol despre cum recunoşti hainele de calitate în funcţie de câţiva factori simpli precum material, croială sau preţ. Undeva în comentarii, cineva se laudă că e atât de ... citeşte mai departe »

© Copyright 2015 Subiectiv.ro.

Are Vali un articol despre cum recunoşti hainele de calitate în funcţie de câţiva factori simpli precum material, croială sau preţ. Undeva în comentarii, cineva se laudă că e atât de ... citeşte mai departe »

© Copyright 2015 Subiectiv.ro.

Acum mai mulți ani am avut un proiect de consultanță la o companie mare din România, cu câteva mii de angajați. Unul dintre vicepreședinții ei, când le-am prezentat concluziile mele, s-a uitat la mine cu o bunăvoință îngăduitoare, ca și cum aș fi fost un pic cam încetuț la minte și mi-a zis: « Domnule, nu asta e problema noastră, pe care o povestiți aici. Problema noastră e mult mai simplă: avem mulți oameni proști, asta e. Trebuie să facem curățenie. » « Cum adică, aveți mulți oameni proști?, l-am întrebat. Cât de mulți? ». « Mulți, mi-a răspuns, majoritatea ». « Majoritatea, adică câți? ». « 85% »- a venit răspunsul, halucinant. « Atunci aveți o mare oportunitate », i-am spus. « Cum așa? ». « Păi, singurul fel în care puteți să aveți 85% oameni proști e dacă aveți o metodă sistematică de a selecta și reține oameni proști, pentru că ei nu sunt atâția în populația generală, e chiar invers. Ca atare tot ce trebuie să faceți e să păstrați procesul, dar să inversați deciziile: pe ăia pe care-i respingeți să-i, luați și invers. La fel și cu promovatul. Și așa veți termina curând cu 85% oameni deștepți. Direcția e bună, sensul e greșit ». « Hai domne’, faci mișto de mine? »

Făceam și nu făceam. Sigur, i-am pus problema în glumă, dar am vrut să-i arăt cât de absurdă e poziția lui. Și nu e deloc singura persoană cu care mă întâlnesc care gândește așa, e doar un exemplu extrem. Dar aș vrea să am câte o sută de euro pentru fiecare misiune de consultanță în care am fost invitat și în care problema mi s-a pus, implicit sau expolicit, cam în termenii ăștia: « avem o problemă, oamenii trebuie să se schimbe ». M-aș putea retrage acum.

Sunt mai multe unghiuri din care putem comenta asta, dar azi vreau să mă opresc doar la unul. Liderii, adeseori, nu înțeleg ceva extrem de simplu, anumă că comportamentele oamenilor nu sunt derivate exclusiv din sistemul lor individual de valori ci sunt influențate în măsură covârșitoare de contextul în care li se cere să performeze. Mai mult decât atât, puterea contextului primează asupra caracterului, în două feluri: dacă disonanța între valorile mele și cele ale grupului e foarte mare, mai devreme sau mai târziu, din inițiativa mea sau a grupului, îl voi părăsi. Dacă disonanța nu e foarte mare, în schimb, mă voi adapta și voi internaliza drept normale comportamente pe care altminteri nu le-aș fi abordat de capul meu. Oricare ar fi mecanisul, grupurile termină prin a avea membri care se conformează. E un fenomen ultra-studiat, pe toate părțile.

Fenomenul e mai extins decât atât. În psihologie are și un nume, se numește eroarea fundamentală de atribuire. Tindem să atribuim acțiunile oamenilor mai degrabă caracterului decât contextului. Asta e fundamental eronat. Contextul joacă un rol absolut primordial. Sunt și caractere tari, dar ele, după cum spuneam mai sus, tind să fie eliminate pe o cale sau alta. Dar, mai cu seamă, ele sunt rare. Avem multe exemple despre asta, nu am loc acum să le descriu, dar știm destul de precis: cam două treimi din oameni se supun presiunii de adaptare la context, chiar dacă vine în contradicție cu valorile lor personale. Din acest motiv, contextul primează. Eu le spun managerilor cu care lucrez că un caracter bun se vede într-un context favorabil. Într-unul nefavorabil, chiar caractere bune pot face lucruri rele, uneori extrem de rele după cum ne-au arătat multele războaie ale umanității.
Mai avem și un fel de ipoteză a lumii juste, care ne ferește de mesajul că suntem parte din problemă: dacă ceilalți fac ceva prost e din vina lor și e drept ca ei să suporte toate consecințele acțiunilor. Unele dintre cele mai iresponsabile persoane pe care le-am întâlnit în organizații erau manageri care pur și simplu fugeau de responsabilitatea de a crea în jurul lor o lume coerentă, justă și stimulatoare pentru ceilalți. Nu era problema lor, ci a celorlalți, ei erau de vină. Am auzit chiar pe unul spunând, de față cu mine, unui angajat: « tu trebuie să devii mai motivat! ».

Așa că, atunci când ai 85% oameni proști, asta nu e pentru că ei sunt proști de felul lor ci pentru că i-ai pus într-un contex în care se manifestă ca atare, care le reduce creativitatea, inovația, responsabilitatea, atașamentul la cauza comună. Ori de câte ori vezi în jurul tău comportamente sistematice care nu-ți plac, de orice fel, întreabă-te cine le-a indus așa și întreabă-te dacă nu cumva ești chiar tu. Și chiar dacă nu ești tu, chiar dacă sunt comportamente învățate de acasă sau din școală sau din viața socială contorsionată pe care mulți dintre noi o ducem uneori, întrebă-te ce fel de context poți crea tu prin care să schimbi asta. Răspunsul la întrebarea asta nu e ușor, poate voi da unele exemple în articole viitoare, dar acest articol are doar scopul de a vă stimula să vă puneți această întrebare. Pentru că ea este, după părerea mea, întrebarea fundamentală a conducerii oamenilor.

Acest articol a fost publicat în cariereonline.ro

Am primit temă de la editorul meu să scriu despre faptul că oamenii vin la companii, dar părăsesc șefi. Mi s-a părut una ofertantă. Când m-am apucat să scriu, însă, mi-am dat seama că mă duce într-o cu totul altă direcție decât cea spre care mă gândeam că mă voi îndrepta. Să mă explic.

Toți avem nevoie de oameni buni, sunt rari și prețioși. Și atunci când îi găsim e important să-i ținem. Dar adeseori facem lucrurile fix pe dos decât e nevoie ca să păstrăm oamenii talentați. Și asta începe cu faptul că nu prea înțelegem ce-i face să stea și ce-i face să plece.

Acum câteva săptămâni am avut un seminar cu o echipă de conducere a unei entități care lucrează în dezvoltare de software. Îmi povesteau cu amuzament că au niște șefi pe la Londra care le pun mereu în vedere, când se apucă de un proiect nou, că e un proiect important și că jobul lor acolo depinde de reușita lui. Unul dintre ei i-a zis unui astfel de șef cum arată realitatea: « am cel puțin două telefoane de la head-hunteri pe săptămână, trebuie să cauți alt fel de a mă motiva ».

Spunem mereu că oamenii se angajează la companii și părăsesc șefi. E, într-o oarecare măsură, adevărat. Dar măsura e mult mai mică decât tindem să credem. De fapt ei părăsesc companii obtuze, care creează și promovează șefi înguști la minte și slabi de caracter care conduc fără viziune și fără înțelepciune. Eu aș zice, de fapt, chiar pe dos: că stau pentru șefi, în ciuda felului disfuncțional în care organizațiile, uneori, operează.

Și mai e și aspectul datelor și faptelor. Dacă căutați pe Google « motive pentru care oamenii părăsesc locul de muncă » veți descoperi zeci de site-uri care vă dau liste. Problema e că listele nu seamănă între ele Unele au la bază un fel de cercetări, evident lipsite de validitate și de consecvență. Altele sunt doar folclor. Pentru că realitatea e mult mai complexă.

În realitate, primul motiv pentru care oamenii părăsesc locul de muncă e că găsesc unul mai bun. Asta înseamnă, adeseori, pur și simplu unul unde nu trebuie să piardă atâta timp pe drum. Alteori e unul cu mai mari perspective de promovare sau de creștere profesională. Iar alteori e mai bine plătit. Deși se crede că oamenii se mută pentru mai mulți bani și deși asta e adevărat, de fapt satisfacția cu salariul e un predictor mai degrabă slab al mutării oamenilor din joburi, explică sub 2% din cazuri. În rest, deși salariul în noul loc de muncă e mereu mai mare, nu acesta e motivul pentru care oamenii pleacă. Desigur, un manager slab care nu știe să-și țină oamenii va pune mereu explicația pe seama diferenței de salariu, ba se va mai și plânge că oamenii se mută pentru creșteri infime de salariu, sub 10%.

Dacă vă întrebați de ce e salariul mereu mai mare dacă te muți, să știți că e valabil și la voi în firmă: un om angajat din afară pe același post cu voi va primi un salariu mai mare ca voi, ca să-l convingă să facă pasul. Dacă e adus din afară înseamnă că nu a răspuns nimeni din interior la cerințe și asta justifică un salariu mai mare. E o realitate, nu una bună, dar așa stau lucrurile. Ulterior persoana va fi sărită de la câteva creșteri salariale ca să fie adusă înapoi în pluton.

Acum, dacă ne uităm la cauzele interne pentru care oamenii părăsesc un job, e drept că relația cu managerul direct e cea mai importantă. Dar ea explică doar vreo 6% din plecări. Alte 6% sunt explicate de satisfacția cu jobul însuși, alte 6% de conflictul de rol, alte 4% de relația cu colegii, etc.  Sunt multe motivații, oameni diferiți au priorități diferite. În treacăt, dacă vă întrebați ce e conflictul de rol, el răspunde la întrebarea « în ce măsură această organizație îmi cere să mă comport altfel decât aș face-o eu în mod normal ».

În fapt, deci, dacă privim factorii ăștia în ansamblul lor, oamenii părăsesc tot organizații. Dacă e să ne uităm la ce determină satisfacția muncii și ce conflictul de rol, se desprind câteva lucruri simple la care trebuie să fim atenți.

Primul e echitatea. Oamenii pun mare preț pe echitate, e o componentă esențială a codului nostru moral. Suntem dispuși să facem eforturi pentru echitate și sacrificii personale. Lipsa de echitate ne îndeamnă la reacții iraționale și puternice. Sunt multe locuri în care organizațiile tind să compromită echitatea, de la echitatea salarială la favoritismele șefilor. Toate trebuie analizate și rezolvate.

Al doilea e autonomia. Oamenii au nevoie să aibă un spațiu al libertății. El nu e la fel de mare pentru toată lumea, dar există pentru fiecare. Dacă nu ar exista, încarcerarea ar fi o recompensă, nu o pedeapsă. Organizațiile tind adeseori să limiteze spre zero spațiul libertății și să creeze în acest fel medii de lucru stresante, oprimante, care strivesc individualitatea oamenilor și-i împing afară pe cei merituoși.

Al treilea e semnificația. Nevoia noastră de sens e universală și extrem de puternică și, mai ales în România, adeseori ignorată. Am mai scris despre asta. În diverse experimente a rezultat că a da oamenilor sens în muncă, chiar în măsuri mici, are un impact uriaș asupra motivației muncii, de ordinul a 40%. La noi, semnificația muncii e unul dintre cei mai ignorați parametri ai definirii unui job.

Al patrulea e dezvoltarea. Oamenii au o nevoie puternică, centrală, de creștere. Din nou, nu la toți e manifestă, pentru că unii au obosit sau nu au încredere în forțele lor sau au nevoi încă mai mari de stabilitate. Dar e foarte puternică la oamenii buni, capabili. Organizațiile, adeseori, fac tot ce pot ca să le oprească dezvoltarea și să-i țină cât mai mult într-un job, pentru că înlocuirea lor e dificilă și costisitoare. Deși acest demers e legitim și necesar el nu trebuie decuplat de la aspirațiile de creștere și dezvoltare a acelor oameni pentru că altminteri ei vor tinde să-și caute dezvoltarea în altă parte.

O ultimă observație. Nu e doar important ca oamenii să nu plece, e important și unde pleacă și în ce termeni vă despărțiți. E o lecție pe care eu am învățat-o târziu în cariera mea de manager, după ce am fost părăsit de mulți oameni buni, de care m-am simțit, la început, trădat personal. Abia după ce am înțeles că nu îmi datorează viața lor și că au libertatea să aleagă și e treaba mea să-i fac să mă aleagă pe mine am început să ne despărțim prieteni. Prietenii care, unele, datează până azi.

Am să încep articolul ăsta cu două povești. Prima sună așa. Cu peste 10 ani în urmă am avut drept client o bancă. Era o bancă din cele străine care intrase pe piața românească și avea planuri mari și bune de extindere. Mai era și o bancă bine condusă, cu manageri la vârf de bună calitate, și profesională și umană. Unde mai pui, avea și o direcție strategică bine conturată, clară, coerentă. O plăcere să lucrezi cu ei. În strategia lor figura la loc de mare preț o declarație de valori și principii de acțiune. Am admirat asta foarte tare, mai ales că era o declarație construită de ei, ca urmare a unei analize, nu venită de undeva de la corporație ca o birocrație, cum le vin în general la companiile astea multinaționale. Cea mai importantă valoare pe listă, prima, era inovația. CEO-ul companiei vorbea ori de câte ori avea ocazia despre inovație, despre cum vor ei să fie deschizători de drumuri, cum vor să revoluționeze practicile bancare din companie și să dea un semnal pentru toată industria. Era foarte convingător. Când am măsurat, însă, cum se petrec lucrurile în bancă, surpriză-surpriză: banca era orice, numai inovativă nu. CEO-ul m-a întrebat cum îmi explic asta. I-am arătat cum arată viața unui funcționar de bancă. Tot ce face el e prescris într-o procedură. Tot ce realizează e măsurat cu indicatori și trebuie să fie realizat într-o anumită cantitate într-un anumit timp. Nu doar atât, dar până și felul cum atinge acei indicatori e prescris. De pildă exista o procedură de întâmpinare a clientului, în 13 pași. Procedura era inspectată periodic cu “clienți misterioși”, care de fapt nu erau chiar așa misterioși pentru că erau mereu tineri absolvenți de pe la Accenture sau Cap Gemini, îi vedeai de la o poștă. Procedura, însă, începea cu “bună ziua”!! Banca nu avea încredere că angajații săi au destulă judecată încât să dea bună ziua unui client, trebuia scris în procedură! Și trebuia scrisă și formularea. Dacă-ți venea colegul de bancă din liceu, nu-i puteai spune “salut”, că ieșeai prost la evaluare. Vă imaginați câtă inovație era în bancă? Să vă dau un indiciu. E o cifră rotundă.

A doua e mai recentă. La începutul acestui an am fost chemat de un potențial client cu o temă: ar vrea să fac ceva cu managerii lor ca să devină mai agili, mai deschiși la schimbare, mai inovativi. I-am întrebat dacă sunt siguri că vor asta de la mine. De ce întreb? – au răspuns ei. Pentru că agilitatea nu e doar o calitate personală și, de cele mai multe ori, nu depinde de calitățile personale ci de felul în care e făcut sistemul organizației. Cum adică? Păi, uite așa. Am trei întrebări. Prima: faceți managementul performanței? Da, desigur – vine răspunsul. A doua: dați bonusuri bazate pe performanță? Da, desigur. A treia. Cât la sută din managerii voștri își iau bonus într-un an? 85-90%. Sunteți dispuși să renunțați la sistemele astea? Nu – zic ei, nici nu am putea, vin de la corporație. OK. Uitați de agilitate, atunci. Punct. Puteți să le dați o sută de cursuri, nu faceți decât să-i frustrați și să-i enervați. Un om care are de urmărit o listă de obiective și e împins de la spate cu stimulente nu va face nici un pas în lateral. Stimulentele au acest efect: focalizează. Ăsta e și motivul pentru care funcționează. Dar ăsta e și călcâiul lor al lui Ahile. Focalizarea ucide gândirea laterală, omoară experimentul, ucide creativitatea. E un fenomen demonstrat și para demonstrat. Mai mult decât atât: reacția oamenilor la pierdere e de două-trei ori mai puternică deât reacția la câștig. Și asta e ultra-demonstrat, s-a luat premiul Nobel pentru asta. Dacă îmi primesc stimulentele câțiva ani la rând, motivația mea se mută de la dorința de a le obține la teama de a nu le pierde. Motivația asta e catastrofală pentru agilitate și inovație. Nu mai fac nimic ieșit din comun sau care îmi poate pune obiectivele în cel mai mic risc. Fac cu îndârjire ceea ce știu bine să fac și fac dintotdeauna. Ar fi complet absurd să ții sistemul ăsta și să trimiți oamenii la training. Nu am mai auzit nimic de la acest client. Poate că a găsit pe cineva dispus să facă cursul. Eu nu am fost.

Bine, îmi veți zice unii, sunt sigur. E doar o problemă de felul în care sunt stabilite obiectivele. Nu avem decât să dăm oamenilor obiective de inovare. Ei bine, nu. Nu e posibil. Inovarea nu se face la comandă și nici de frică. Vă dau un exemplu: imaginați-vă că vă zic că până mâine trebuie să veniți cu 10 idei creative altminteri vă iau casa. Veți veni? Poate că da. Vor fi creative? Cu siguranță nu. Sau imaginați-vă că trebuie să vă operați pe creier, o operație delicată și riscantă, care cere suplețe și atenție mai degrabă de natura artei. Cu o zi înainte vă întâlniți cu chirurgul. Aveți la dispoziție două metode de motivare. Prima: îi mulțumiți pentru tot și îl asigurați că vă puneți viața în mâna lui cu toată încrederea, pentru că știți că e un profesionist desăvârșit. A doua: îi spuneți că ați angajat niște ucrainieni și că dacă mâine seară nu sunteți în regulă după operație or să-i rupă picioarele și lui și soției ui. Pe care ați adopta-o? Faceți puțin abstracție de aspectul moral, țineți-vă la psihologie. Care credeți că ar da rezultate mai bune?

Avem această eroare sistematică de gândire: tindem să atribuim rezultatele acțiunilor oamenilor mai degrabă caracterului lor decât contextului. Dar contextul contează cel puțin la fel de mult și, mai ales, contează înaintea caracterului. “Un sistem prost va bate mereu un caracter bun” spunea cândva, inspirat, Edward Deming. Așa e. Caracterul e important, dar el se va vedea numai după ce creăm contextul în care să strălucească.

Deci, ce fel de context trebuie pentru inovație? Ca în orice alt tip de context, trebuie lucrat pe două axe.

Prima e axa motivației. Dorința de a inova e intrinsecă, ea trebuie stimulată, nu poate fi produsă la comandă și în nici un caz de frică. Frica paralizează, face să eviți eșecul, ori eșecul e indispensabil inovației. Inovația trebuie să fie importantă, dorită, apreciată. Inovația trebuie și aliniată la scopurile comune, la sensul activității, trebuie să fie sursă de reușită și recunoaștere. Apoi, inovația vine cu încercare și eroare. Eroarea trebuie văzută ca o parte din viață, ca o cale spre succes, eșecul trebuie valorizat la fel de mult ca și succesul dacă duce la învățare. E celebră remarca lui Edison, atunci când a fost întrebat de un ziarist dacă e adevărat că a avut 1000 de încercări eșuate până să reușească primul bec. Edison a răspuns: “dar nu am avut o mie de încercări eșuate. Am inventat o mie de feluri în care să nu faci un bec”.

A doua e axa capabilității. Aici sunt multe de spus, dar mă opresc la trei lucruri. Primul e cooperarea. Inovația presupune ca oamenii să lucreze în feluri care nu pot fi prescrise de un sistem. Pentru asta trebui să aibă dorința de a coopera. Ca să aibă dorința asta, trebuie conectați la un scop comun, trebuie oprită nebunia asta a măsurării individuale a performanței, cultul vedetei în echipa pierzătoare. Trebuie și învățați să coopereze, să rezolve constructiv conflicte, să rezolve probleme și să ia decizii. Astea sunt subiectele care contează într-o firmă agilă. Al doilea sunt resursele. Inovația cere resurse. În primul rând cere resursa de autonomie, oamenii trebuie să aibă timp și autoritate să încerce lucruri noi. Apoi trebuie și ceva bani, alocați cu grijă, dar cu curaj, cam ca un “venture capitalist” nu ca un board de corporație. Încununându-le pe cele două, al treilea e o cultură a celebrării succesului dar, în egală măsură a eșecului, o cultură a învățării și împărtășirii în care eroii nu sunt doar cei care reușesc ci și cei care încearcă și dau înapoi comunității o experiență valoroasă despre cum să nu faci un bec. Așa apare o firmă agilă. Nu seamănă cu nicio corporație de pe la noi, din păcate.

Din februarie, împreună cu Librăriile Humanitas, am pornit într-o aventură din toate punctele de vedere. Mulțumesc Bogdan Baciu!

Am pus în discuție literatura noastră, românească. Am spus încă o dată ce-mi place mie din literatura națională. Am arătat defecțiunile de parcurs și creatorii autentici. Atunci aveam și un argument.

Am povestit încă o dată poveștile altora.

Acum îmi dau seama că recapitularea mea nu avea cum să aibă un ecou de mărime. Felul de a face școală în România i-a declupat pe puști de la această literatură. Deschiderea gugăliană a lumii a pus la punct literatura în sine. Codul este dat de experiențe, azi.

Așa că, acum, la finalul acestei campanii, pot să traduc-spun că asta este experiența mea. Și așa cum unii urcă Himalaya, ajung pe bicicletă la mare, descoperă că pâinea bună este din maia, așa și eu am stat ani în bibliotecă, cu drag și spor. Am reușit! Să citesc, să călătoresc din carte în cărți, să le înțeleg, să scriu ce-mi place. Tare! Am fost tare. Este greu să stai în bibliotecă, să cauți Cartea! Să scrii. Și mai greu. Nu e ușor să scrii. Singur. În contra curentului actual și-n toiul tuturor prejucăților la modă.

Dacă vrei să avem âmpreună experiențe, iată-mă aici și aici facebook.com/istodor

Cartea "101 cărți românești" este la Polirom.

PRIMELE OPT: DE LA "JURNALUL" LUI JENI ACTERIAN LA "AMAZOANELE" LUI BABEȚI, DE LA "PATIMA" CONSTANȚEI GHIȚULESCU LA "EUROPA" LUI BOGDAN MURGESCU + MATEIU CARAGIALE, SADOVEANU, TOPÎRCEANU.

Anton Pann, Lucian Boia, Aerul cu diamante, Sorin Vieru

http://istodor.ro/listaluiistodor-recapitulare-inainte-de-vacanta-de-vara-victoria-insolita-a-unei-culturi-mici-2/

Cărțile copilului

Ficțiunea. Boașe pentru ficțiune

Cărțile memoriei. Ion Ghica cel bucolic, cruzimile îndurate de Lena Constante

Umorul românesc. Caragiale, Ionesco

Cărțile care te-nvață. Liiceanu, Pleșu, Noica, Vintilă Mihăilescu, Cioran

Proza de la Ciocoii la Degetele mici a lui Filip Florian și Lucian Teodorovici și Adi Șchiop

Poezia. Dela Alecsandri și poesia populară culeasă de el la Arghezi-Blaga-Bacovia-Arghezi

Istoria poeziei. Dela Nichita la Cărtărescu, Cristi Popescu și Ioan Es Pop

Post-ul #ListaluiIstodor Final. Aveți Istoria literaturii române Aici. Experiența mea, pentru voi apare prima dată în Istodor.

Prima parte a #listeiluiIstodor o puteți citi aici. Campanie susținută de Librăriile Humanitas.

1964

O viziune a sentimentelor de Nichita Stănescu

Dragoste. O generație a iubit ș-a cîntat pe versurile astea.

„Leoaică tînără, iubirea mi-a ieșit în față.” „ploua infernal, și noi ne iubeam prin mansarde. Prin cerul ferestrei, oval, norii curgeau în lumea lui Marte.”„ „Nimic nu-i Simplu” este, vibrație avem, surpriză cît cuprinde, viziunea ne cheamă și chiar ne alintă. Ascultă-l pe muzica lui Nicu Alifantis.

Cartea îi place Mirabelei Sofronie, contabilă en-gros:

„Mi-e dor de Nichita din carne și oase, frumosul meu poet, magicianul cuvintelor. Știu cînd a venit la Buhuși la aceea serată. Deja îi știam întregul volul de versuri pe dinafară. I-am recitat o poezie. Și mi-a dat căldura aceea a vieții ce mă ține și azi în viață.”

1966

11 elegii de Nichita Stănescu

Poezie despre poezia poeziei.

A fanatizat o lume înghețată. Cu poezia și felul lui poetic de-a trăi. Miracolul Nichita. Ce face Nichita? Nichita e însăși starea poetică. Așa au bîntuit prefabricate formule de-a spune cîte ceva despre starea poetică Nichita, dar nu de-a o înțelege.

Cartea îi place lui Vladimir Brilinsky, jurnalist, apărător al Sarmisegetuzei:

„ Frumosul nebun al poeziei româneşti reuşea să reinventeze elegia, sau, mai pe înţelesul tuturor, să inventeze o nouă specie literară, Elegia lui Nichita.

1967

Păsarea tăiată de Ileana Mălăncioiu

Ritualuri, jertfiri, tăieri, rugi, loc de plîns, somn fără trezire, frică, noapte.

A cui o fi poezia asta? A angoasei, a morții. A morții, da! Himere bîntuie, parabole scurtcircuitează, violența e aproape, dar nu-i poezia unei „fete rele”. E neagră, e urîtă, te umpli de sînge și noroi.

Cartea îi place lui Robert Șerban, poet&jurnalist:

“Este o carte ce taie timpul, e ca o teleportare, nu lucrează asupra exteriorului. Dar pe dinăuntru te ţine sus, sus de tot!”

1968

Athanor de Gellu Naum

Athanorul este un cuptor, în viziunea alchimistă, ce dă temperatură uniformă. Athanorul lui Naum este cartea ce-adună versuri de tinerețe, versuri ce s-au călit după focurile suprarealismului parizian, războiului trăit pe viu și rătăcirilor comuniste. Cînd zici Naum, zici suprarealism. stranietăți, alunecări, fragmentarism, somnambulism, inconștiențe fără bătrînețe, dureri abisale pînă la moarte.

Cartea îi place Simonei Popescu, critic literar:

“Poezia lui Gellu Naum se împarte în două mari perioade: poezia de dinainte şi de după  Athanor. Primele volume ar putea sta sub semnul "suprarealismului istoric" (din vremea când "viciul numit suprarealism e – cum spunea, de pilda, Louis Aragon – folosirea dezordonată şi pasională a stupefiantului numit imagine")..”

1969

Cartea de vise de Leonid Dimov

Vise ca la carte.

Ia visul, neamule, cu institutoare, de mahala, sezonier, deviscerații, amalgamat, matinal cu haltă, cu berbece, cu bufon, cu licorn, cu spovedanie, cu leneș, vesperal cu un vîrf de cărămidă, de cocoș, de carnedar nu uita de Și caută să nemurești în mintea ta pe cele două dudui: „Lili și densitatea”.

Cartea îi place Ruxandrei Cesereanu, profesoară universitară:

„ Pentru că a visat pînă a pierit și n-a văzut moartea ca moarte.”

1970

Poeme de Mircea Ivănescu

Mopete face poezie.

O joacă de-a anagramele și lecturile. Mopete are ficțiunile lui și le tot plimbă la vedere: spațiu e mizer, însoțirile îi sînt bizare cu rinocalul, broscoporcul, picicîinele, crocomurul, și starea lor este de așteptare a ceea ce nu se întîmplă.

Cartea îi place Luizei Vasiliu, jurnalist:

„Odată ce-ai citit poemele cu mopete, pisicîinele benone, broscoporcul sau bruna rowena, toată blîndeţea lumii coboară peste umerii tăi.”

1971

Invocație nimănui de Mircea Dinescu

Cîntecul unui tînăr pururi veșnic.

Obraznic, trufaș, energic, imaginativ. Direct, sincer, melancolic cu viața imediată, neînchipuit de apropiată, dureros de tangibilă. Cuvintele? N-au taine!

Cartea îi place Claudiei Fitcoschi, PR manager:

“Colind copilăria cum viermele un fruct”. Arghezi? Nu, Dinescu. Unde? “În piatră toarnă fluturi şi-n trupul meu dovezi”.”

1990

Levantul de Mircea Cărtărescu

Epopeea voluptății.

Voluptate a slovelor și filosofiei omenești ce stăpînesc lumea noastră mică. O istoria a literaturii române într-o epopee. Divină Comedie este Levantul ăsta!

Cartea îi place lui Adrian Papahagi, filolog&om politic:

„De cetit, cetesc Levantul an de an, precum Băsescu,

Râd parșiv, ca postmodernu, de amestecul livrescu

Ce în epopeul neaoș cogitat-a Cărtărescu.”

1994

Ieudul fără ieșire de Ioan Es Pop

Ieud bărbătesc și desnădăjduit.

„De vineri pînă luni nu mai am la ce trăi.” „Mîine n-o să fie nicicînd mîine.” „Ne trezim într-o zi vii și nu știm ce-i cu noi.” „N-am avut curajul unui strigăt niciodată.” „E fericit are 30 de ani de moarte de la naștere încoace.” „Unde totul este posibil nimic nu mai are rost.” Poezia vegetării în viață, oh, nu, nu cu lamentări, nu, nu cu fericiri, ci conservînd clipa cu spirt medicinal administrat intern.

Cartea îi place lui Bogdan Stănescu, editor:

„Ieudul fără ieșire a însemnat războiul total cu joaca optzecistă, a tras cortina și a arătat o scenă unde actorii mureau pe bune, unde lipsea butaforia, iar lacrimile erau, din nou, de sînge. Ieudul a căscat o gură ca un prădător acvatic și a mușcat din poezie, pentru a i se strecura apoi în măruntaie. Nu e ușor să mai scrii astăzi despre singurătate, alienare, suferință și să o faci astfel încît nimeni să nu mai uite cîntecul tău de sirenă. Ioan Es. Pop a făcut-o: Ieudul lui a lovit cu forța unui cutremur de magnitudine nemăsurabilă. Din dărîmăturile lăsate în urmă încă ies strigoi cu foc în ochi și venin pe buze...”

1994

Arta Popescu de Cristian Popescu

Să faci din familia ta o artă.

Poetul Popescu își scrie-rescrie-revizuiește arta sa poetică numită Arta Popescu. Asta-i este cartea, practic el definește la infinit universul în care trăiește-visează-cugetă-se învîrtește. Și astfel, își povestește-interpretează copilăria, tinerețile, lecturile (inclusiv anunțurile de publicitate ori înscrisurile de pe pereți), maturitățile. Asta face, tu crezi că citești o realitate banală și te trezești aruncat într-un bizar bazar. Nu te aștepta să rîzi sau să plîngi. Popescu nu rîde-nu șochează. Popescu face artă. Așa cum pe o cîntăreață o cheamă Arta Popescu, așa și pe el îl apucă să creeze un prenume banalului Popescu. Și-l găsește în Arta, adică o de-numire, re-numiere a ce-l înconjoară. Bine v-o spun, ca să nu muriți proști, Popescu sîntem noi.

Cartea îi place Tatianei Niculescu Bran, jurnalist și autor al cărții „Spovedanie la Tanacu”:

“Familia Popescu” e, pentru mine, cel mai gingaș și mai profund poem dedicat vreodată morții celor dragi și morții proprii, scris cu melancolia unică pe care o purta în ochi Cristi Popescu. În cartea asta și în amintirea privirii lui regăsesc anii studenției noastre lipsite și de ambiții și de speranțe, dar atât de îndrăgostite de lumile celorlalți...

2000

Opera Somnia de Șerban Foarță

Cunoști vreo altă poezie în care omul ei să se distreze atît?

Aparent, un exercițiu de copil. Cuvînt, cultură, vers, univers - stau însă în inteligența poetului de a-i da rimă, dreptul la joc. Și cum intră în joc acolo i se văd fața, faima și bucuria. E un întreg caleidoscop de lecturi și aventuri ce venind în contagiune cu balansoarul-malaxorul Foarță primesc înțelesuri și sonorități. Luciu și adîncime. S-o ții așa o viață de poet este „defect”-excelent. Ascultă „Phoenix-Cantafabule”.

Cartea îi place Liei Faur, jurnalist:

„Opera Somnia este tărâmul unde se întâlnește rafinamentul estetic al unui scriitor îndrăgostit iremediabil de cuvinte, cu povestea nespus de frumoasă a propriului vis, descifrat mereu printr-un alt vis, uneori al său, alteori al cititorului, martor tăcut al mirajului lingvistic.”

Post-ul #ListaluiIstodor. Poezia românească dela Viziunea lui Nichita la crocomurul lui Ivănescu și levantul lui Cărtărescu apare prima dată în Istodor.

Banal, logic, senzațional: Poezia este metaforă. Adică, un limbaj și un imaginar fără termen de comparație. Poezia românească începe prin secolul XX. Târziu. Dar fără truda și uzura limbii române de către Alecsandri, Văcărești, Eminescu greu de închipuit Bacovia, Blaga, Barbu, Arghezi. Limbajul poetic are nevoie de uzură mai mult decât limbajul prozei. Iar explicație: oglinda acestui limbaj nu este realitatea (vezi Ion Barbu), ci jocul intelectual al este semnificațiilor metaforei. Abstractul te refuză, dar și stimulează, declanșează speculații. Descifrarea metaforei este mai sus de găsirea în iarbă de Pokemoni, desigur, este deliciul de a fi tu însuți Pokemonul cel rar.

De aveți poftă, cărțile, parte din ele, le puteți achiziționa dela Librăriile Humanitas.

Mâine, citiți din "101 cărți românești de citit într-o viață", poezia de după 1960.

1866

Poezii populare ale românilor adunate și întocmite de Vasile Alecsandri

 Esența poeziei populare românești.

Avem prelucrate de către Alecsandri tot ce știm noi mai bine din creația populară: Miorița, Monastirea Argeșului, Toma Alimoș… Creații-pericol: au dat naționalisme ieftine. De fapt, fapte, impulsuri și dubii de om cu capul pe umeri.

Cartea îi place lui Marius Niță, taximetrist Pelicanul:

„Nu-i zi de la Dumnezeu să nu înjur „Miorița” asta. E ca un blestem. Sîntem neam care nu se răscoală, este călcat în picioare ca un microb și asta de ce? Un cioban se uită pe cer și vede nunți, în loc să pună mîna pe topor!”

1884

Poesii de Mihai Eminescu

Dragoste&filosofie. Romantic buchet.

Citește-l pe Eminescu! Dar află: Eminescu vine la capătul unei istorii infantile de versificare. Asta-I calitate: să faci limba română nu doar să spună, ci s-o faci să și gîndească. Cam de aceea, Eminescu e văzut ca fiind intrat în limba și imagistica noastră zilnică.

Vrei să știi mai mult? „Viața lui Mihail Eminescu” de George Călinescu.

Cartea îi place lui Solomon Marcus, profesor universitar de matematică:

„Impact puternic asupra devenirii mele”

1908

Poeziile Văcăreștilor

Ce-i mai delicat, mai delicios și mai amuzant în literatura română.

Ienăchiță Văcărescu este cuceritorul, rostul poeziei lui este să înaripeze inima iubită. Alecu Văcărescu e poetul amorului, amor iute. Nicolae Văcărescu e simțitorul, iar dragostea pentru el este jertfă. Iancu Văcărescu sobru, cîntă amorul stăpînit. Văcăreștii au șic. Pentru o mai bună înțelegere a Văcăreștilor, „Dimineața poeților” (1980) de Eugen Simion.

Cartea îi place lui Marcel Tolcea

“Pentru literatură română, Văcăreștii sunt ce au fost Brătienii în politică: numeroși, greu de deosebit, întemeietori, virili, romanțați. Sortiți colectivizării, au apărut în antologia Poeziile Văcăreștilor. Care se adresează și rafinatului filolog, și filosofului, și amorezului.

Mai mult, ecologistul exultă când Ienăchiță nu taie floarea dintr-o grădină, manelistul din noi renaște când Nicolae exclamă: „A trăi făr-a iubi/Mă mir ce trai o mai fi”, iar timidul își tatuează pe inimă un distih al lui Alecu ce sună așa: „Când nu te văz, am chinuri / Iar când te văz, leșinuri".

1909

Romanțe pentru mai tîrziu de Ion Minulescu

Ciocnirea lumilor. Romanță și cinism.

Ambele îți stimulează euforiile și imaginația. Bonomia, ingenuitatea, sinceritatea, vitalitatea cu care te seduce și autoironia, blazarea, afectarea cu care te omoară.

Cartea îi place Cristinei Stihi, PR manager:

„Romanțele” lui Ion Minulescu ce ne învață? mulțumești vieții că simți ceva zguduitor și nu te ascunzi ca de o boală rușinoasă. Să te aștepți să iei viața de la capăt, gol și singur, cu cuvintele tale, oricînd între 20 și 100 de ani –fără să innebunesti  dizgrațios sau inutil.”

1916

Plumb de George Bacovia

Eul alienat.

Simbolist. Citadin. Teritorii sufletești obscure. Incertul. Vagul. Nevroza. Acuta, maladiva acuitate a simțurilor. Descompunerea materiei organice. Catastrofa. Sinistrul. Tenebrosul. Negrul. De cimitir. Cavoul. Plumbul. Cadavrul. Singurătatea. Pustiul. Obsesivul. „O, țară tristă. Plină de humor!”. Brrr!

Cartea îi place Costinei Barbu, funcționar bancar

„ „Plumbul” se citește cum se mănîncă o mîncare nouă: întîi trebuie să guști, trebuie să-i dai vreme să se așeze și înveți să-ți placă.”
 

1919
Poemele luminii de Lucian Blaga

Ce-i frumos și lui Dumnezeu îi place!

Atît aș spune despre poezia lui Blaga. Dar nu mă astîmpăr și continui: luminoasă, de foc de lemne cu dragostea întinsă pe iarbă, îndrăgostită, ritmată înăuntrul sufletului. Dragostea înseamnă începutul lumii îndrăgostitului, acesta zburînd, fără limite, spre originile lumii, spre esențele curate.

Cartea îi place Doinei Ghiță, Biblioteca Franceză Omnia:

„Cum stau mereu sub semnul jocului și-al întîmplării (deh, zodia...) tot așa mă regăsesc/stau în spațiul mioritic al lui Blaga. Cel în care dealurile încrederii alternează cu văile răstignirii...

1921

După melci de Ion Barbu

O joacă de secol 20, în ritm balcanic.

„Buhuhu la lună șuie, Pe gutuie să mi-l suie, Ori de-o fi pe rodie: Buhuhu la Zodie; Uhu, Scorpiei surate, Să-l întoarcă d-a-îndărate,/ Să nu-i rupă vrun picior Cîine ori Săgetător!”

Cartea îi place lui T.O.Bobe, scriitor:

„Pentru că este o expresie clară, atît de clară încît devine transparentă, a unei teme puțin abordate, și anume crima comisă cu inocență, din joacă, asupra a ceea ce iubim. Iar pentru că arma crimei sînt cuvintele, După melci e în aceeași măsură și despre responsabilitatea literaturii.”

1927

Cuvinte potrivite de Tudor Arghezi

Harță cu Dumnezeu. Limbă poetică dată de pămînt.

În seria sa de „Psalmi”, începută în „Cuvinte potrivite” și răspîndită prin volumele sale poetice, își tot iscodește Dumnezeul, își tot caută credința, își tot vede limitele de heruvim bolnav, își caută rostul, nu întrevede „astîmpărul”.

1930

Joc secund de Ion Barbu

Matematica dă profunzime poeziei.

De mergi într-un restaurant cu pretenții te indispune porția mică de mîncare și gotic construită. Nu recunoști nici gustul adevărat al bucatelor. Dar, culmea, după desert, te trezești sătul. Construcția lui Barbu se adresează minții neîndoios, iar asemănarea cu restaurantul rafinat face parte din deconstrucția voită a unui inaccesibil.

Cartea îi place lui Lucian Mîndruță, realizator tv:

„Joc Secund. Pentru cei care vor sa uite "Sara pe deal". Domnule Ion Barbu, iti multumesc ca dupa 10 ani de scoala chinuita cu clasici plicticosi, am dat de tine sa respir un pic!”

1931

ArgheziFlori de mucigai de Tudor Arghezi

Poezia puroaielor. Vigoare, umor.

Exercițiul împunsului acestei bolgii de pe pămînt este continuarea firească a împunsului lui Dumnezeu din cer din „Cuvinte potrivite” (1927).. Duium de licențe lexicale și sintactice. Revalorizări de cuvinte vechi, mixaj de jeg și politețe.

Cartea îi place Andreei Pleșoianu, profesor de limba spaniolă:

„Flori de mucigai e o culegere de koan-uri mai ample, e drept aparţinând unui spaţiu creştin şi scrise de un răspopit.”

Mâine, citiți din "101 cărți românești de citit într-o viață" poezia de după 1960.

Post-ul #ListaluiIstodor. Poezia românească de la Populare și Eminescu la Mucegaiul lui Arghezi. Deliciul de a fi Pokemonul cel rar apare prima dată în Istodor.

Guest blog by Sir Martyn Poliakoff, Foreign Secretary and Vice-President of the Royal Society

I am delighted to be contributing to the Embassy’s blog. I am a British chemist, born in London, with a Russian father and English mother. I work at the University of Nottingham, and my research is focussed on Green Chemistry, a hugely important area of research. Green Chemistry is looking for environmentally cleaner and more economic approaches to making chemicals and materials; it seeks to reduce the negative impact of chemistry on the environment by minimizing the use of hazardous chemicals, reducing toxic chemical wastes and using fewer natural resources among others.
I am also the Foreign Secretary of the Royal Society (RS), the UK Academy of Sciences. The Society was founded in 1660 and has a long connection with Russia. As long ago as the 17th century, a letter was sent to Russia asking more than 50 questions about science in Russia and Peter the Great visited the Society in 1698.

The Society is still very much collaborating with Russia. In 2013, we organized a joint Frontiers of Science conference in Kazan attended by 70 young British and Russian scientists. The meeting was a joint project of the Academy of Sciences of the Republic of Tatarstan, the Russian Academy of Sciences (RAS) and the RS with the support of the Embassy. When in Kazan, I also took the opportunity to visit the chemical museum there to see where the element Ruthenium was discovered, a rare transitional metal belonging to the platinum group with curious application potential. For instance, ruthenium-based compounds have been used for light absorption in dye-sensitized solar cells, a promising new low-cost solar cell system.

As a chemist, I was excited by the discovery of chemical element No 114, synthesized in December 1998 in the Dubna Institute, which I look forward to visiting at first opportunity.

I have a long record of scientific collaboration with Russia and visit Russia frequently. Since 1999, I have been an Honorary Professor at Moscow State University and, in 2012, I was elected a Foreign Member of the RAS. I was a speaker at the 2013 launch of the EU-Russia Year of science and a year later at the UK- Russia Chemistry Week. This year I will be participating in International Conference on Supercritical Fluids in the Kaliningrad Oblas’t in September.
Today UK-Russia scientific cooperation is continuing and the Embassy’s Science and Innovation team has a crucial role to play in catalysing partnerships between researchers in our two countries. I feel that there are good opportunities for UK-Russian collaboration in areas outside my own, for example in the science of the Arctic and Accelerator Science.
I’m also excited about the Russian Government’s Global Education Scheme, which will provide funding to Russian Bachelor and Specialist degree holders to continue their studies in top UK universities I am delighted that the University of Nottingham is one of the UK universities covered by the funding scheme. I am particularly pleased that chemistry, chemical technology, nanomaterials and nanotechnologies can be funded by the Scheme as they all contribute to Green Chemistry.
The University of Nottingham has a long history of Russian scientists doing their research here and contributing to the advance of science. Our School of chemistry currently has two Russian scientists: Elena Bichoutskaia, a leading theoretician, and Andrei Khlobystov, Director of our Nanotechnology Centre.
I look forward to welcoming more Russian students to Nottingham in the near future and, as Vice President of the Royal Society, will continue to work with Russia to develop scientific collaboration.

Sir Martyn Poliakoff

Guest post by Keith Allan, Consul General in St. Petersburg

The Russian ice-breaker, the Krasin, was built in Newcastle in 1916-17 and went on to play an important role in the Arctic Convoys of World War II. In this blog, Consul General Keith Allan talks about his recent visit to Newcastle University where a model of the Krasin is displayed in the Naval Architecture Department.

The Krasin is a fine example of shared British/Russian history. She was commissioned by Russia, built in Newcastle, and went on to play a significant role in the Arctic Convoys during World War II. For more on the Arctic Convoys, including the recent visit by British veterans, please see my earlier articles on the recent Arctic Convoys exhibition in St Petersberg and Sir Nicholas Soames’ message to St Petersburg Veterans.

HRH The Princess Royal visits Russian ice-breaker The Krasin

The Krasin is now a floating museum on the Neva river in St Petersburg. I have visited her many times and we were honoured when HRH The Princess Royal visited the ship and met Russian veterans of the convoys during her visit to St Petersburg in February 2014.

I read an article about the ship which said there was a model in a glass case at Newcastle University, and decided I would seek it out during a future visit to the UK. This finally happened on 21 May when I was in Newcastle visiting a veterans association. Sure enough, an excellent model of the ship stands in a glass case in a corridor along with a number of others in the Department of Naval Architecture.

Model of the The Krasin at Newcastle University

The plate on the case reads: ‘Triple screw icebreaking steamer ‘Sviatogor’ built by Sir W. G. Armstrong, Whitworth & Co. (Shipbuilders) Ltd. Newcastle-On-Tyne for the Imperial Russian Government.’

The ship was designed by the famous Russian seaman, Admiral Stepan Makarov, and was originally named after the Russian mythological warrior, ‘Sviatogor’. The Sviatogor sailed from Newcastle to Arkhangelsk on its maiden voyage in 1917 and was soon involved in the civil war hostilities following the October 1917 Revolution.  During the allied intervention against the Bolsheviks in Northern Russia (1918–19) the ice-breaker was scuttled in the Dvina River. The Royal Navy raised her for use in the White Sea and later brought her back to the UK for minesweeping in Scapa Flow. She was returned to the USSR under the Krasin trade agreement in 1921. In 1927 the ice-breaker was renamed by the Soviet government to honour a recently deceased Bolshevik leader and Soviet diplomat Leonid Krasin.

The plate on the glass case display

The Krasin played an important role in the Arctic Convoys. In February 1942, the Krasin crossed the Atlantic (from the US) and reached Glasgow in early April. On 26 April 1942, she joined convoy PQ-15 and left Reykjavik for Murmansk. During the convoy Krasin shot down two German planes. Between 1942-1944 the ice-breaker continued to lead cargo convoys through ice in the Arctic despite heavy bombardment and the constant threat of submarine attacks. Many Allied ships and cargo vessels failed to reach their destination, but the Krasin was lucky enough to survive. In October 1945, the Krasin was disarmed. In addition to the convoys, the ship also participated in rescue expeditions in the Arctic in the 1920-30s, including one led by Umberto Nobile.

As a museum ship on the Neva river, the Krasin will continue to play an important role in reminding us of our shared British/Russian history and the heroic sacrifice made by British and Russian participants of the Arctic Convoys during World War II.

A number of military anniversaries are being celebrated at the moment. Earlier this month there were striking images from the centenary of the Gallipoli landings. I’m sure there will be similar scenes throughout the period leading to 2018 and the centenary of the ending of World War I. In Russia we have been marking the centenary with a number of events aimed, in particular, at young people which have sought to highlight Britain and Russia’s shared history in WW1. We have been holding reading aloud contests in cities across the country of British war poetry and literature. We have also invited people to nominate quotations from Russian and British literature to be inscribed on a new WW1 memorial which will be unveiled this summer at our Embassy in Moscow.

This year is also the 70th anniversary of the end of World War II and the Great Patriotic War between the Soviet Union and Nazi Germany with its allies. The anniversary will be commemorated across Russia on 9 May, Victory Day.

Here in Ekaterinburg we have been marking our shared history, and our alliance to defeat Nazi Germany, with a joint photographic exhibition which I opened last month. Working with the local photography and history museums, and with colleagues from the American Consulate, we have displayed images that demonstrate the personal triumphs and tragedies of World War II. The title of the exhibition is taken from Winston Churchill’s book of the same name, part of his six-volume history of the conflict. The exhibition includes images from the Imperial War Museum’s archives which show parts of the conflict that are less well known in Russia, such as the Battle of Britain and the fighting in the Far East. It also includes images from the local archives, which have not been displayed before.

Some of the images can be seen here.

Opening of the exhibition in Ekaterinburg

Opening of the exhibition in Ekaterinburg

Imagineaza-ti ca ai luat acasa la tine un DRAGON. Sa zicem ca l-ai luat in data de 13.11.2013. Face parte din “familia” ta, il iei cu tine peste tot, te bucuri de el, el se bucura de tine, rezolvati probleme impreuna, ajungeti in impas impreuna, se intampla si bune, dar si rele, apoi… intr-o zi, sa zicem ca pe data de 03.03.2014, DRAGON-ul spune ca lui nu ii mai place “atmosfera” si ca nu i-a placut niciodata. Pai bine, mah, DRAGON-ule, dar de ce nu ai spus mai devreme…? Te-a fortat cineva? Poate ca da…

Lectia 1: Nu forta un DRAGON. Lasa-l in ritmul lui.

Tocmai de aceea, din data de 04.03.2013 si pana astazi, noi, “romanii din Birmania (Myanmar)” am fost ocupati cu “astuparea” gaurilor facute de DRAGON.

Lectia 2: DRAGON-ul face gauri in jurul lui. Dureaza cam 3-4 saptamani sa le astupi.

In tot acest scenariu au fost implicati atat prieteni, cat si “parteneri”. Unul dintre ei, american. DRAGON-ul a plecat la american. Dar a incercat sa se mai uite printre gaurile facute, chiar sa intre prin ele. Totodata a sustinut incercarea sa de a intra printre gaurile lasate in urma prin expresia: “Am semnat noi “ceva”?”. Indiferent de raspunsul la aceasta intrebare:

Lectia 3: Pentru un DRAGON doar semnaturile conteaza! Gentlemen agreement-ul nu!

Va mai amintiti ca, la un moment dat, DRAGON-ul a scris pe acest blog despre asa-numitul “Junior”? Pe vremea aceea DRAGON-ul era considerat (pe buna dreptate!) “Senior”. Cat despre blog, tot ce a fost postat pana acum, a fost postat de “Senior” (DRAGON). Vorba noastra: “Da-ti, da-ti!” (imi cer scuze daca nu o intelegeti). Noi suntem destul de tristi ca am pierdut un DRAGON, dar trebuie sa mergem mai departe… e trist, e dureros, dar trebuie, trebuie, sa mergem mai departe. In momentul in care ne-am despartit de DRAGON, lumea si evenimentele au stat in loc… o zi, doua zile, trei zile… o saptamana, doua saptamani… apoi am invatat:

Lectia 4: Nu iti lua un DRAGON “Made in Romania”! Ia-ti, mai bine, doi Junior-i “Made in Myanmar”! Vei fi mai satisfacut; vei fi mai performant.

Cunoasteti vorba aceea: “Doamne, pazeste-ma de prieteni, caci de dusmani ma pazesc singur”? Aceasta se poate aplica si in Myanmar. Iar, prin extrapolare, se poate (se va!) aplica chiar si in America. Nu stiam pana de curand ca ea se aplica chiar si DRAGON-ilor. “Prietenii” si “dusmanii” se regasesc in folclorul romanesc, nu-i asa? Atunci de ce am senzatia ca daca voi mai scrie multe despre acest lucru, o voi da in “manele”? Probabil ca din cauza “lui”, din cauza DRAGON-ului. Sic!

Lectia 5: Daca ai stat mai multe luni langa un DRAGON, atunci te numesti SUPRAVIETUITOR.

Spuneam, in titlu, ca DRAGON-ul a scos flacari. Da, asa este, a scos flacari si a ars cateva lucruri in jurul lui… printre care si oameni. Intr-o anumita masura este si vina mea pentru ca am intretinut focul. L-am invatat pe DRAGON sa aiba flacari “perfecte”. Dar de-acum spun “piua”!

Lectia 6: DRAGON-ul e viclean. DRAGON-ul nu are nimic sfant! Este ruda cu sarpele.

DRAGON-ii nu fac parte din cultura si folclorul Myanmarului. Mai degraba fac parte din peisajul romanesc. Socant!

Lectia 0: Ai grija ce vrei sa exporti in Myanmar!

Asadar, cei “trei” romani din Myanmar sunt tot doi! Cei doi!

F & F

Apuc sa scriu mai rar, din varii motive. Multa treaba de facut, multa viata de trait. Astazi, cel mai important proiect investitional al nostru (de pana acum) a facut primii pasi in lume. In avanpremiera lansarii, din aprilie, a noului nostru produs software pentru piata myanmareza, ne-am gandit sa facem o pre-lansare, ca sa “luam pulsul pietei”. In consecinta, am participat la un targ de job-uri, in parcarea MICT park, mandria Myanmarului si epicentrul zonei de tech din Yangon.

Ieri si azi ne-am hamalit din greu. Am intins bannere, am carat scaune si mese, am printat topuri peste topuri de hartie, am adunat un palc de rawange rapitoare care sa se alature staff-ului nostru pe perioada evenimentului (booth babes) – din nou, sunt absolut uluit de neamul lor minuscul si de ce oameni poate sa produca -, am facut un chef monstru cu toata lumea aseara, asa, ca sa ne dam chef de munca in weekend, am dormit 3 ore, apoi am stat toata ziua sub soarele tropical gestionand un flux de vizitatori si candidati de vreo 3 ori mai mare decat ne asteptam. Dat fiind ca maine la ora 7 o luam de la inceput, pun acum cateva selfie-uri si ne citim dupa ce trece nebunia

Datele BNR publicate marti arata o scadere semnificativa a restantelor la credite in luna decembrie, insa aceasta scadere s-a datorat cel mai probabil acceptarii de catre banci a pierderilor, fapt care care explica si scaderea semnificativa a profiturilor inregistrate de sistemul bancar in T4.13.

Astfel, daca in primele 9 luni din 2013, profitul cumulat inregistrat de bancile din Romania era de 1,5 miliarde lei, in ultimul trimestru, pierderile au insumat 1 miliard, astfel incat, la nivelul intregului an, profitul a ajuns la 497 milioane lei, fata de o pierdere de 2,3 miliarde lei in 2012.

In suma absoluta, la sfarsitul lunii decembrie, restantele au insumat 32,69 miliarde lei, in scadere cu 1,38 miliarde fata de noiembrie, insa in crestere cu 4 miliarde lei comparativ cu decembrie 2012. Variatia lunara a soldului restantelor atat in cazul creditelor in lei, cat si in cazul creditelor in valuta se poate observa in graficul de mai jos, click pe imagine pentru marire.

Ca pondere in soldul total de credite, restantele la creditele in lei au ajuns la 15,27%, in crestere de la 13,18% in urma cu un an, iar restantele la creditele in valuta au ajuns la 14,59%, in crestere de la 12,19%, detalii in graficul numarul doi

Continue reading: Sistemul bancar: restantele la credite au scazut in decembrie cu 1,4 miliarde lei

Gradul de educatie al populatiei influenteaza in mod semnificativ gradul de dezvoltare economica, iar faptul ca Romania se situeaza pe ultimul loc in Uniunea Europeana din punctul de vedere al ponderii populatiei cu studii superioare nu este o surpriza.

Astfel, dupa cum se poate observa in graficul de mai jos, daca in anul 2000, doar 7,5% dintre romanii cu varsta intre 15 si 64 de ani aveau studii superioare, procentul a crescut la 13,5% in anul 2012, in timp ce ponderea celor care aveau cel mult 8 clase a scazut de la 35,6%, la 28,8%. Ponderea persoanelor cu studii medii s-a mentinut in jurul a 57%.

In cifre absolute, in 2012, numarul romanilor pe segmentul de varsta 15-64 ani era de 14,9 milioane, dintre care 2 milioane aveau studii superioare, aproape dublu fata de anul 2000, 8,6 milioane aveau studii medii (numar similar celui din anul 2000), in timp ce numarul celor care au absolvit cel mult 8 clase a scazut la 4,33 milioane (fata de circa 5,4 milioane in 2000). Sursa datelor este Eurostat

Continue reading: Gradul de educatie al populatiei: cum stam in comparatie cu alte tari din Europa?

Datele publicate recent de Ministerul Muncii arata ca, in trimestrul trei al anului trecut s-a inregistrat o scadere semnificativa a numarului de angajati cu contract de munca, acest numar reducandu-se cu 588.815 fata de T3.12, detalii in graficul de mai jos, click pe imagine pentru marire. Comparativ cu T3.11, scaderea este de 521.000, iar comparativ cu T3.10, scaderea este de circa 272.000.

In ce priveste evolutia in procente, scaderea anuala inregistrata in T3.13 este de 10,8%, de departe cel mai mare procent de cand aceste date au inceput sa fie publicate, respectiv din T2.10, detalii in graficul numarul doi. Datele reflecta evolutia numarului de asiguratii cu norma intreaga si/sau cu timp partial, sursa fiind declaratiile privind evidenta nominala a asiguratilor raportate de angajatori. Cei cu mai multe contracte de munca sunt numarati o singura data

Continue reading: Piata muncii: numarul persoanelor cu contract de munca a scazut cu peste jumatate de milion in ultimul an

Spuneam în prima rundă că vom povesti oleacă și despre mirificele prețuri practicate cu ocazia Black Friday. Oamenii care comentează pe marginea subiectului par a se împărți în două categorii: cei care urăsc evenimentul și consideră că e o șarlatanie uriașă și cei care iubesc reducerile de BF și trompetează cu entuziasm despre ce-și vor cumpăra ei cu acea ocazie. Aceștia din urmă, în marea lor majoritate blogeri, jurnaliști și alte specii înrudite (inclusiv al dumneavoastră subsemnat) care “condimentează” mai mult sau mai puțin discret articolele/blogurile cu linkuri de afiliat la diferite magazine online.

La cealaltă extremă, prima categorie va sta să-ți explice cu lux de amănunte cum au văzut “cu ochii lor” (și un eventual screenshot “dovadă”) un produs scumpit cu nesimțire înainte de BF pentru ca apoi magazinul cu pricina să se laude cu o reducere consistentă. In consecință Black Friday nu e altceva decât un gigantic șmen. Sau cel puțin așa susțin ei.

Adevărul este – așa cum era și firesc – undeva la mijloc. Explică foarte bine acest articol mai vechi din WSJ care deși surprinde metode folosite de magazinele din US cred că se aplică fără probleme comerțului de pe frumoasele plaiuri mioritice.

Cifrele sunt clare: din 2009 până în 2012 numărul produselor vândute la reduceri a crescut cu 60%, iar reducerea medie a crescut de la 25% la 36%. In același interval, marja de profit a magazinelor a rămas aproximativ aceeași. Fenomenul nu are decât o singură explicație: multe produse apar pe raft cu un preț inițial mai mare tocmai în ideea de a fi vândute în timpul reducerilor și nu în sezonul normal. Vi s-a întâmplat probabil și vouă să intrați într-un magazin într-o perioadă oarecare din an și să remarcați niște articole interesante dar parcă exagerat de scumpe în raport cu prețurile uzuale? Raționamentul e simplu: nu se intenționează vânzarea acelor produse la prețul întreg, ci doar discountate. Ele vor juca un simplu rol de decor pe rafturi până la sosirea reducerilor din iarnă sau a soldurilor.

Un exemplu interesant. Gigantul Amazon.com a introdus în oferta din vara 2013 un televizor Samsung de 60″ la 1800$ care se vindea în alte locuri pe Internet la doar 1300$. Ori, nu stă în obiceiul celor de la Amazon să se ocupe cu astfel de “cascadorii” de neam prost. Misterul s-a lămurit de Black Friday când televizorul cu pricina a fost redus un “amețitor” 45% până spre 1000$.

Altfel, metoda urcării prețurilor în “pregătirea” perioadelor de reduceri este o realitate. Market Track au constatat că prețurile urcă în medie cu 8% în noiembrie, înainte de BF și de sărbătorile de iarnă. Așa cum era de așteptat, cele mai spectaculoase creșteri de prețuri le înregistrează jucăriile, care iau un “avânt” mediu de 23%. De unde rezultă că bietul Moș Crăciun este cel mai lovit de aceste perioade de reduceri. Ar fi înțelept să-și facă stocurile încă din vară.

Sau cel mai bine-ar fi să revenim cu toții la obiceiul strămoșesc de a ne cumpăra un obiect pentru că avem nevoie de acesta, atunci când avem nevoie. Greu?

Căutarea ta s-a sfârșit: ai ajuns la punctul în care vei afla tot ceea ce trebuie să știi dar în special ceea ce nu trebuie să știi despre Black Friday. N-are rost să mai consumi energie în mod inutil, astfel încât poți închide chiar acum toate celelalte taburi de browser inclusiv cel în care George Buhnici explică modul în care a importat el BF în România (pro tip: n-a “adus” nimic nici George, și nici vreun alt jurnalist – ci magazinele online și în special eMag-ul).

Primul lucru important de reținut este că spre deosebire de datele altor “sărbători comerciale” mai mult sau mai puțin inventate (gen Sf. Valentin) momentul Black Friday este foarte clar plasat. Si anume: ultima vineri din noiembrie dă startul sezonului de cumpărături de final de an (la americani și în general în lumea occidentală). E momentul în care consumatorii încep să se îmbulzească în neștire prin magazine iar comercianții își maximizează profitul într-un final de an mai mult sau mai puțin euforic. Pentru cei interesați de etapele acestei frenezii de cumpărături am detaliat codul culorilor într-un articol mai vechi.

Cu alte cuvinte, ideea de a muta Black Friday cu o săptămână în avans este complet lipsită de logică. La fel de bine ne putem apuca să întârziem oleacă echinocțiul până de Paște. Ceea ce nu i-a împiedicat pe mai mulți comercianți din România să “mute” cu nonșalanță BF 2013, în premieră mondială. Explicația fiind ceva aburitor cu ziua de 1 decembrie care pică prost și taie cheful de cumpărături. Să vedem totuși adevărata cauză.

Da, anul acesta Black Friday pică foarte aproape de 1 decembrie dar nu are nici o legătură cu sărbătoarea națională a românilor. Pur și simplu sezonul cumpărăturilor în lumea occidentală – care începe cu Black Friday și se termină de Crăciun – este mai scurt cu câteva zile decât de obicei. Mai precis, este cel mai scurt sezon de shopping din 2002 ceea ce se va traduce într-o pierdere potențială de 1.5 miliarde $ la nivel mondial. Asta nu va împiedica magazinele să bată noi recorduri anul acesta, dar ar fi putut să încaseze și mai mulți bani.

Sigur că în ultimă instanță dacă oamenii chiar au nevoie de acele lucruri înseamnă că le vor cumpăra la un moment dat, chit că e în sezon sau în afara lui. Dar comercianții nu gândesc astfel – orice bănuț potențial pierdut în trimestrul 4 îi face să intre în fibrilație. Parcă îmi imaginez discuția:

- Sefu’, sefu’ ce ne facem că anul ăsta sezonul de cumpărături e mai scurt?
- Nici o problemă Costele, îl lungim.
- Sefu’, sefu’ nu înteleg cum o să lungim sezonul?
- Mutăm Crăciunul de Anul Nou, hai că-i simplu Costele. Pac, pac – am adăugat o săptămână.
- Sefu’, sefu’ cred că e o mică problemă acolo cu Crăciunul…
- Bine atunci dă Black Friday mai încoace o săptămână, că doar noi am inventat chestia asta.
- Da sefu’, ce idee deșteaptă! 

Sigur că puteau să-i spună “Zi Specială de Reduceri Masive ca Voi să Credeți că Sezonul de Cumpărături a Inceput Deja” (ZSRMVCSCID). Dar cred c-ar fi fost un pic complicat de reținut așa încât s-a preferat formula cu mutatul Black Friday.

Uite cum am lămurit chestiunea cu mutatul sezonului. In partea a II-a voi clarifica treaba cu prețurile.

Se apropie gerul, serile lungi de iarnă și zilele relaxante de sărbătoare când tot omul stă la gura sobei și joacă un shooter, un adventure sau strategy game pe Playstation. V-ar interesa poate să știți că prietenii de la Amazon au lansat un nou store din care puteți cumpăra coduri pentru achiziția de jocuri de pe PSN, și ca să fie treaba bună cumpărătura e însoțită de un cupon de 5$ reducere pentru următorul joc luat de la ei.

Pentru achiziție trebuie să declari un Billing Address oarecare în SUA (și dacă problemele continuă să apară, verifică țara conform discuției de pe forumul Kindle). Cam orice card bancar este acceptat (eu am de la Unicredit – a mers din prima), iar livrarea este doar un cod astfel încât nu veți avea bătăi de cap cu vama sau orice altă minunată instituție a statului nostru de drept.

Pe mine mă tentează The last of us, am auzit că merge bine cu vinul fiert…

"Wishes won’t wash dishes"

Google a anuntat ca de azi serviciul Google Apps nu mai este disponibil in varianta gratuita (Free) pentru 10 utilizatori. Este un anunt important, deoarece serviciul este folosit deja de 5 milioane de companii in intreaga lume, iar in Romania are zeci de mii de utilizatori. Schimbarile vor fi aplicate doar noilor utilizatori, cei vechi nefiind afectati. 

Suita Google Apps include Gmail, o suita colaborativa office online numita Docs, stocare in cloud prin Drive, o solutie Calendar si multe alte componente. Este extrem de populara deoarece poate fi instalata pe domeniul utilizatorului (ex: companie.ro), este usor de folosit si se integreaza perfect cu dispozitivele mobile.

Estimarea mea este ca in Romania sunt intre 10.000 si 20.000 de companii mici care folosesc serviciul Google Apps gratuit. Retragerea sa va avea cu siguranta un impact. Google nu ofera cifre exacte pentru fiecare tara, de aceea estimarea mea se bazeaza pe un raport dintre numarul utilizatorilor de Internet, numarul de companii locale si totalul domeniilor inregistrate.

Un pic de istorie: Google Apps a fost lansat in 2006, fiind prima solutie de email si colaborare in cloud destinata companiilor de orice dimensiune. Prima versiune a oferit gratuit accesul a 250 de utilizatori per domeniu. In 2007 limita a fost scazuta la 100, in 2009 la 50 de utilizatori, iar in 2011 au ramas 10 utilizatori. Ieri, 6 Decembrie 2012, Google a anuntat ca varianta gratuita nu mai este disponibila, existand doar o perioada de proba gratuita timp de 30 de zile, pentru oricati utilizatori.

Ce se intampla cu cei care si-au activat serviciul cand era gratuit? Nimic. Acesta functioneaza in continuare, cu limitarile de la data activarii (unele domenii au 250 de utilizatori, altele 50 sau 10). Serviciul este in continuare gratuit. Daca numarul de utilizatori alocat este depasit, atunci clientii trebuie sa treaca la varianta Apps for Business si sa plateasca pentru toata baza de utilizatori.

Cat costa Google Apps for Business? 40 de euro anual sau 4 euro lunar per utilizator. Un cost care sub jumatate pretul total al oricarui serviciu similar. Pretul include SLA, suport si activarea oricarei noi functionalitati pe durata abonamentului. Nu exista costuri ascunse. 

Ce se ofera in plus in varianta Apps for Business?  Garantia serviciului, minim 99.9% disponibilitate, 25GB stocare pentru email,  contract cu Google Irlanda guvernat de legislata UE (nu SUA), suport tehnic samd. 

Google Apps Free a fost, vreme de 6 ani, un produs exceptional. Cu toate limitarile sale, cred ca a fost atat de bun incat a concurat varianta comerciala. In Romania, ca si in restul tarilor cu o putere scazuta de cumparare, solutia Free a fost mereu cea mai populara. Pretul, 3-4 EUR, este minuscul comparat cu serviciul adus – scapi de grija arhivarii emailurilor, de antivirus si antispam de email, ai o interfata web intuitiva si sincronizare perfecta cu tableta sau telefonul mobil.

Ce surprize de pret ne mai rezerva Google? Niciuna. Miscarea anunta azi era prevazuta de ani buni. Politica de preturi a Google este foarte simpla: preturile nu scad, nu cresc, nu se ofera discounturi. Cu siguranta Gmail va ramane mereu gratuit. Pretul Apps for Business nu se va schimba. Orice firma, oricat de mica, isi poate permite acest serviciu. E un serviciu business critical ce costa lunar, per utilizator, cat o cafea la Starbucks. Experienta mea cu clienti Google Apps de dimensiuni mici imi spune ca va exista o usoara revolta, urmata de o analiza competitiva a ofertelor de pe piata, ce se va incheia cu folosirea solutiei Apps for Business. Concurentul principal, Office 365, e in continuare mult mai scump si limitat ca si functionalitate la platforme Microsoft. Mi-ar placea sa fac o comparatie directa de pret, dar e imposibil, dat fiind sistemul de licentiere al Microsoft. As spune cu aproximatie ca Office 365 este cel putin dublu ca si cost total.

Si daca vreau sa plec cu datele de la Google? E o intrebare legitima, pe care o aud des. Poti sa pleci de la Google la fel de usor cum vii la Google – detalii pe pagina echipei interne a Google denumita Data Liberation Front, echipa care ofera uneltele si formatele pentru mutarea datelor de pe platformele Google.

Modelul de business al Google este bazat pe veniturile din publicitate. Asa au fost sustinute costurile pentru Apps. Utilizatorul final deseori are impresia ca serviciul este complet gratuit, deoarece nu cunoaste metodele prin care Google isi asigura un venit. Stim ca nu exista "pranz gratuit", nu la infint cel putin. Platforma pentru Google Apps a evoluat in cel mai mare mediu de mesagerie si colaborare online din lume. Era nevoie ca si clientii comerciali de Apps sa plateasca pentru a sustine calitatea si dezvoltarea serviciului.  

Cum sunt afectati clientii din Romania? Plata efectiva a serviciului se poate face doar cu cardul, catre Google Irlanda. Dezavantajul este ca firma care plateste trebuie aiba cardul activat pentru plati externe si sa fie inscrisa in Registrul Operatorilor Intracomunitari, deoarce factura vine de la entitate straina. 

Solutia simpla este folosirea unui partener autorizat al Google. Appnor, parte a grupului international Revevol, este cel mai important partener al Google pentru zona Enterprise in Romania. Portofoliul nostru de clienti variaza de la organizatii cu 1 cont Apps pana la peste 2000, din zona comerciala sau educationala. Revevol te va ajuta cu suport tehnic in limba romana, change manegement, training pentru utilizare. Serviciile Google au acelasi pret prin Revevol, insa factura este emisa din Romania, iar clientii pot folosi orice instrumente de plata.

+4 021 569 4657 este numarul de telefon la care ne puteti contacta direct pentru consultanta gratuita pentru orice nelamurire tehnica sau comerciala legata de produsele Google Enterprise (Apps, Geo, Chromebooks, Search). Aflati mai mult pe Revevol.ro

PS: Anuntul de azi a venit ca o surpriza pentru toata lumea. Nu auzisem de vreun plan in acest sens. M-a prins in Mountain View, unde reactia utilizatorilor (nu angajatilor Google) cu care am discutat a fost: "Mai exista si versiunea gratuita?!" :-) Cred ca pentru pietele emergente stirea este importanta, iar in cele mature va ramane un detaliu usor de trecut cu vederea.

"Fact without theory is trivia. Theory without fact is bullshit!"

Black Friday inseamna reduceri pentru toata lumea si scalabilitate pentru oamenii tehnici. Anul acesta PR-ul magazinelor online s-a facut in jurul solutiilor tehnice folosite pentru a acomoda cresterea substantiala de trafic din Vinerea Neagra. Evident, problemele n-au lipsit si au urmat traditionalele dezbateri despre costul scalabilitatii.

Pentru mine Black Friday este ziua bacalaureatului aplicatiilor web. Deoarce predic teoria sclabilitatii si in celelalte 364 de zile ale anului, am hotarat sa scriu cateva randuri despre cum functioneaza businessul scalabilitatii, avand experienta acumulata cu clientii Appnor (care au fost online permanent, cu exceptia 2Parale a caror platforma a fost unresponsive sub 100 secunde in ziua respectiva).

Voi cum ati petrecut Black Friday-ul? Eu – pe metereze, in biroul unui magazin online din New York care a avut intr-o singura saptamana o campanie de Grupon, oferta de Thanksgiving si Black Friday. Fiind un startup, au migrat catre o solutie scalabila atunci cand au ajuns la masa critica de utilizatori, iar saptamana trecuta a fost testul de foc. Nu au facut PR pe tema serverelor, pentru ca traficul imens sustinut este o componenta traditionala pentru orice retailer online de pe piete mari. Implicarea in scalarea unei asemenea operatiuni este absolut entuziasmanta!

Cat costa o solutie care sa scaleze la trafic mare? Mult. Costa mult deoarece:

1. Trebuie sa fie gandita modular, pentru a o putea scala.
2. Implica extra costuri de infrastructura atunci cand traficul este scazut.
3. Presupune folosirea unor echipamente de o minima calitate, ce-si dovedesc utilitatea mai ales in asemenea momente.
4. Necesita o echipa tehnica foarte competenta, cu experienta in scalare, care sa inteleaga fiecare componenta sotfware din spatele magazinului online.
5. Nu poate fi facuta fara planificare, masurare si testare constanta.

Magazinele online din Romania opereaza cu margini josnic de mici, de aceea principala lor grija de-a lungul anului este cum pot scadea costurile operationale. Serverele si oamenii tehnici sunt o bucata sanatoasa din costurile magazinelor online. Traficul este in mod normal foarte scazut, astfel ca aproape orice server ieftin si orice junior tehnic pot face treaba, mai putin atunci cand apare o avalansa de trafic.

Crapa serverele – este explicatia pe care o auzim de obicei. Serverele in sine rareori crapa, iar asta se intampla doar cand au probleme hardware sau sunt colocate impropriu. Aplicatiile care ruleaza pe acele servere crapa, din cauza volumului de cereri care trebuie procesate. De retinut ca orice solutie este la fel de buna ca cel mai slab element – poate fi vorba de o baza de date cu o arhitectura proasta, cod scris cu picioarele (foarte popular in aplicatii comerciale), apeluri incete catre servicii externe samd. Cata vreme nu stii ce face fiecare element, cu cine interactioneaza, cum il poti masura, cum faci un stress test – e imposibil sa scalezi o aplicatie.

Nu uitati ca magazinele online, ca si jocurile sau siteurile de stiri, sunt in esenta mega aplicatii web. In Romania sunt foarte rare aplicatiile web care au nevoie adevarata de scalare, de aceea cred ca oameni tehnici care sa fi lucrat la construirea unui setup scalabil sunt mult sub 100. Nu va lasasi amagiti de inflatia de cuvinte cheie: node.js, noSQL, Mongo, cloud, autoscale, bonding samd.; sunt doar cuvinte care suna bine in materialele online pe tema scalabilitatii.

Scalabilitatea infinita de la Amazon e alt element din mitologia scalabilitatii. Aud des solutia simpla: “adaugarea de servere create instant cand traficul creste, servere ce preiau din incarcare si scaleaza orizontal aplicatia web”. Desigur, orice om cu un minim de experienta in lucrul cu Amazon sau alta solutie cloud stie ca asemena afirmatii de marketing sunt un mare busllhit in 99.9% din scenariile de utilizare din viata reala. M-as intinde pe zeci de pagini pentru a explica pe scurt motivele, asa ca ma rezum la va asigura ca scalarea, inclusiv in cloud, nu este niciodata simpla sau infinit automatizabila.

Dupa ce trece valul, fie ca se numeste Black Friday, Cyber Monday sau Decembrie :) ramane povestea de marketing. Cifre fascinante – vizitatori, utilizatori simultani, comenzi, conexiuni la bazele de date samd. Imparititi la 5 sau 10 orice cifra anuntata public si ajungeti intr-o zona vecina cu realitatea. Adevarul este ca niste cifre mari pot masca deficiente grave de design sau simpla nepregatire. Deseori costurile scalarii vs. pierderile cauzate de downtime nu justifica investitia. E (mai) corect sa admiti asta, decat sa imbraci toata povestea in marmelada.

Rezumand:

• Cifrele anuntate si teoriile de scalabilitate pentru Black Friday sunt materiale de PR.
• Scalabilitatea trebuie sa fie pe agenda tehnica tot anul, nu cateva zile pe agenda de marketing.
• Solutiile bune costa, vorbele nu. Clienti saraci si cu pretentii vor fi serviti de toti banii, cu vorbe, pentru ca are sens economic.
• Economisesti mai multi bani atunci cand nu cumperi nimic.
• Educatia nu se face in ziua de BAC, nici saptamana urmatoare in presa.

Astept cu nerabdare urmatoarea Vinere Neagra. Oare care va fi tema de PR?

"The best thing about the future is that it comes one day at a time."

Ma bucur sa pot anunta ca Appnor MSP are un nou CEO, in persona domnului Lucian Bila.

Am ajuns la o faza importanta in cresterea companiei. Lucian e cel mai bun comercial pe care l-am intalnit vreodata. Sunt convins ca va face o treba mai buna ca mine in coordonarea echipei din Romania. Are maturitatea necesara, dar si experienta pe piata locala pentru a asigura succesul Appnor.

Pe viitor ma voi ocupa de business development pe pietele externe. Avem un potential deosebit in afara Romaniei si vreau sa ma concentrez pe a creste compania international. In plus, experienta de pana acum imi spune ca ma potrivesc bine intr-un astfel de mediu. Un pas mic pentru omenire, un pas mare pentru mine ;-)

Nu pot sa inchei fara sa le multumesc celor care ne acorda increderea si ne sunt clienti. La fel si colegilor mei care fac o treaba foarte buna constant. Un merit deosebit au si investitorii nostri, care ne impartasesc viziunea si fac un efort deosebit pentru a ne ajuta sa ne dezvoltam fara a face compromisuri de calitate.

Toate detaliile despre mutare, ce este si ce face Appnor, in comunicatul de presa.

Back to work! 

O vorba din batrani ne invata ca cine n-are curte trebuie sa-si cumpere gard. Acest gospodar din Dristor a plecat urechea la izvorul de inteleciune populara, drept pentru care a imprejmuit ceea ce i se cuvine, a tras o scara din balconul neautorizat dar dotat cu centrala termica si a pus niste iedera si mana maicii domnului pentru a se pune la adapost de privirile invidioase. La vara apare masuta, umbreluta si gratarul.

Uniunea Notarilor Publici ar trebui sa ia nota si sa-si revizuiasca grila cu valori orientative, parterul si ultimul etaj nefiind actualmente apreciate la intregul potential. Parterul poate anexa oriand o curte, atat cat permite gradina blocului si, cu o ajutorul unei scari interioare, un racoros demisol e chiar realizabil, dar numai dupa evacuarea pisicilor maidaneze oplosite la subsol. Ultimul nivel nu se lasa nici el mai prejos: un sezlong, o bere rece si nelipsitul gratar, adica un trio de argumente imbatabile, sunt gata oricand sa orneze terasa blocului dupa placul proprietarului de la ultimul etaj.

Undeva in zona Garii de Nord, am intalnit si fotografiat casa unui prop’ietar optimist care a pornit campania renovarilor de primavara. O singura nelamurire am: garantia “termopanelor” este pe viata? Si daca da, viata cui? A cladirii?