Un vis

Motto: Soc pe piata valutara. Leul va atinge nivelul record al ultimilor 3 ani, ajungand sa valoreze  5 euro. Isarescu, disperat

Germania si populatia germanofila din Franta, adica ceea ce a mai ramas din zona euro, traiesc momente dramatice.  Moneda odata europeana, tinde sa se deprecieze  in fata leului romanesc pana la pragul de 5 euro pentru un leu.  Germania sugereaza ca ar putea adopta leul romanesc, dar Isarescu a impus conditii dure economiei nemtesti (conditii cunoscute sub denumirea de “Tratatul de la Bucuuresti”).  Pentru a trece la leu, Germania trebuie sa treaca pe un consum irational, bazat pe creditul cu buletinul si sa mareasca anual salariile cu 12% indiferent de fundamentele economice. Deficitul de cont curent nu trebuie sa coboare sub 14%, iar rata inflatiei nu trebuie sa fie sub triplul mediei inflatiei din Romania urmatorilor 20 de ani. Cancelarul german i-a facut o vizita Guvernatorului BNR pentru a depune oficial cererea de adoptare a leului, dar Isarescu a evitat sa dea un raspuns ferm.

Romanul i-a vorbit oaspetelui german despre motorul exporturilor noastre, adica vinul de Cramposie,  care a ajuns nu numai la Casa Alba, dar astronautii rusi au recuperate o sticla goala de “Casa Isarescu”chiar de pe Luna.

Guvernul roman a crescut salariile bugetarilor pentru a patra saptamana consecutive, astfel incat acestia castiga acum de 11 ori mai bine decat mediu privat, fiind in plus scutiti de taxe. Seful FED i-a trimis omologului sau roman o scrisoare in care il roaga sa nu mai atace dolarul intrucat acest lucru oblige FED sa renunte la o parte din rezervele sale in lei, adica 90% din rezervele valutare ale SUA.

Gyvernul roman a anuntat ca nu mai construieste autostrazi din cauza mizeriei pe care santierele le lasa in urma, fiind mai convenabil sa le importe gata facute din strainatate.  La peste 200 de ani de la deschiderea procesului Nastase, fostul premier a fost achitat post-mortem si obligat sa ii remita matusii Tamara mostenirea primita candva in mezozoic.

Baiatul Guvernatorului a mai depasit o data viteza legala tot in Pitesti, dar Politia i-a inmanat un certificate prin care Costin se oblige sa nu circule cu mai putin de peste 50 de km peste limita pentru muritorii obisnuiti.

Seful Guvernului a plecat ieri la Washington pentru a acorda un imprumut Fondului Monetar, slabit de crizele mondiale. Imprumutul  va fi unul de tip preventive, in sensul ca cei de la FMi au fost preveniti sa nu mai ceara altul.

De la sediul FMI, Premierul a mai facut un apel catre grecii care isi retrag banii din banci sa nu mai vina cu ei in bancile din Romania pentru c ail va sun ape Guvernator care ar putea declansa oricand efectul Balassa Samuelson, aflati pentru moment intr-o dilema sugerata de Tosovsky, atat Balassa cat si Samuleson fiind cunoscuti  pentru sentimentele lor anti-elene.

Economia Romaniei a crescut cu peste 18%, la o inflatie de 0,2% dupa acceptarea cererii a doua landuri germane de a se alipi Romaniei. Mai sunt asteptate aprobarile in cazul celorlalte 15 state din SUA si a Elvetiei, care doreste sa renunte si ea la francul elvetian in favoarea leului.

( Fatalmente, textul este un pamflet)

Via

Domnul Ionescu avusese o zi proasta. Seful ii cerea pentru aceiasi bani tot mai multa performanta si nu vedea ca un alt coleg- Popescu, tragea clapa la locul de munca. Odata ajuns acasa, dl. Ionescu se aseza la televizor si vazu cum premierul anunta o noua linie de credit de un milard de euro obtinuta aproape moca “Cea mai ieftina posibil si cea mai buna pentru tara”, zicea premierul.

Dl. Ionescu amutise instant. De cate ori premierii din tara lui luau un imprumut, nu treceau mai mult de cateva luni si lui ii cresteau taxele ori impozitele. “Un miliaaaaaaaard de euro?”se intreba dl. Ionescu, izbind cu piciorul in pisica lor neagra  cumparata special pentru a-i proteja de necazuri. La ce 666 le-o trebui?

Il chema rapid pe Vasilescu de la doi, expert in chestiuni financiare. Vasilescu era si cenzorul Asociatiei de Proprietari, asa ca daca cineva pe lumea asta stia de ce Romania are nevoie de un imprumut in plus, Vasilescu era acela!. Dar Vasilescu tacea discret. Mormai ceva cu atacuri speculative pe leu, ca acuma ar fi perioada optima pentru atacatori, ca uite ce gogorite spun unii de prin BNR ca vom avea inflatie fara cresteri de preturi, dar nu indrazni sa spuna mai mult. Devenise unul de-ai LOR.

Georgescu in schimb, parea plin de aplomb. “Hai bey ce naibii, a luat si premierul un credit cu buletinul. Pariem ca va invoca deficitul dupa ce va mari salariile, ca sa aiba cum sa cheltuie banul? Ce`sh copil? E an electoral! Cum sa iei UN MILIARD pentru deficit cand tu ai angajament cu ala de la Fond ca nu depasesti deficitul?  E ca si cum un infirm de ambele picioare s-ar interesa de pretul adidasilor!

Georgescu avea dreptate. Nu e pentru curs, e pentru salarii, isi explica mai mult pentru el dl. Ionescu. De platit vor plati banii aia de peste fix 7 ani, ce treaba am eu? O sa fiu la pensie atunci, pupat Piata Endependenti! Si se duse la culcare.

A doua zi, cand se afisa intretinerea la bloc, Ionescu facu infarct.Scadenta venise  mai devreme decat se asteptau locatarii…

, care era mai abil si stia cum sa traga clapa fara sa se cunoasca la “indicatorii de performanta” .

jum-jam-jaaap, stanga dreapta sus jos alearga nebuneste un miliard de scutere si motoare, am iesit din imperiul honda si am intrat in cel yamaha, caut 40 de minute hostalul mahatu jungle, al mai smecher loc din amazonia columbiana, n-a auzit nici dracu de el, politistu asta zice sa merg 500 de metri la stanga si inca 250 la dreapta si apoi, daca n-am ajuns in brazilia, sa mai intreb, duduia de la banca ma anunta ca ar trebui sa ma intorc 1 kilometru si apoi sa iau un taxi dar numai dupa ce scot niste pesosi columbieni de la dinsa, doar 10% comision de extragere, dau peste nemtii gigantici care privesc stupefiati ecranul bancomatului, scrie ceva despre 780.000 de pesosi, probabil maximum pe care poti sa-l scoti, nein, nein, nemtii sunt siguri ca universul a conspirat sa-i lase-n portofelul gol asa ca prefera sa crape de foame la marginea trotuarului, breee, stie careva unde-i mahatu asta? o fatuca zice luati-o pe aici, intram pe o straduta ingusta cu bancute jaguar cioplite-n lemn pe care 2 indragostiti se-nfrupta unul din altul, mahatu, da, da, e acolo, o poarta mare de metal, curte imensa, lac si canoe, deschide nenicul patron, filozof zice lonely planet, durere-n anus filozofica, e wifi? neeee, da’n ghid zice ca aveti, pai si matale crezi in ghiduri? in loc de platon am ajuns la pinocchio, canci apa calda, ma iau la tranta cu duduia de la receptie pentru 2 prosoape, imi ia seria de la buletin si 500 de mililitri de sange ca sa fie sigura ca nu le ciordesc, mancare este? nu, se poate comanda? nu ca ma costa telefonul, tu-ti mahatu ma-tii.

38 de pizzeri pe o parte si 63 pe alta, intre ele sunt spalatorii si ateliere de reparat motoare, pina-ti termina juanito de schimbat franele bagi o pizza, aia medie e cat o masuta de cafea, mananci sase zile si sase nopti din ea si casti ochii la pozele cu gagici goale intinse pe toti peretii sau la columbia are la talent la televizor, un nenic isi freaca fatza cu niste cioburi, talentul il impiedica sa se taie, e plin de cybercafe-uri si de masini care-si tin usile-ntr-o atza, luam una si hai dupa bagaje, filozoful o arde ganditor prin gradina, la bar un grascior se anima cind aude ca suntem din romania, aaaa, prietenul meu cel mai bun a fost primul narcotraficant din romania, pe vremea comunismului a adus niste cocaina in tara, l-a prins militia si l-a inchis, a stat in parnaie 3 ani, spina la revolutie si are si acum ziarul din romania in care scrie ca este primul narcotraficant de la voi, e foarte mandru.

hai la aeroport, dupa 16 ore in columbia in sfarsit am viza, politistul se uita la simpson si stampileaza amuzat pasapoartele, sistemul e muci, daca nu ti-ai luat viza de iesire din peru astia de la aeroport te trimit inapoi pe insulita inundata si o iei de la capat, pierzi avion, timp si bani si nu stii de ce, nicaieri nu-i niciun semn care sa-ti spuna ce trebuie sa faci, ori esti norocos si intri la nimereala la migraciones si politie ori mergi cu turma, in vama ma cauta si sub limba, care-i panica? guerille, atentate cevasilea? nu duduie, nici vorba, leticia e megasafe, nici urma de lupte p-aici, toate s-au mutat la granita cu ecuadorul, la televizor crainicii sunt in delir, summitul americilor s-a terminat si columbia a pus in sfarsit mana pe tratatul de liber comertz cu americanii, cui ii pasa, baietii din securitiul lu obama tocmai si-au lasat sefu balta si-au mers la curve pe care, arogant, nu le-au platit cit s-au inteles, crapa televizorul de povesti, in loc de 800 de dolari au vrut sa-i dea unei duduite doar 30 de parai, maica-nchina-te, cum sa faci asa ceva cu biata fata, saracutza a facut circ si cui i-a mai pasat de tratate comerciale cind avem un sex scandal cu breach de securitate de gradul zero?

amazonul gigantic dedesubt si iaca bogota intre dealuri verzi, de la bagaje un nene cu fatza de pictor recupereaza doua pisici isterice si un caine intimidat, pentru cititorii avizi de informatie iaca si niste culoare locala: la baie n-ai hartie-n cabina ci doar un sul, la comun, afara, ca sa nu ziceti ca nu v-am spus si sa va treziti ca scrieti cu degetul pe usa “spala-ma”, si inc-o smecherie, intr-o gheretuta o duduie cu sani protuberanti baga-ntr-un computer adresa unde mergi si iti spune cit te costa taxiul pina acolo, ca sa nu dai de tzepari-pietzari si sa ia pielea de pe tine, fabulos, lumea a treia zici? noi atunci suntem a saptea, mergem de 18 lei vreo ora cu masina pe autostrazi si centuri, 60 zice limita de viteza dar nea eduardo o calca, 100 sau 120, depasiri, taiat fatza, nici nu clipeste, nu atinge claxonul, montoya, ii zic, zambeste si infige piciorul mai dihai in acceleratie, se construiesc sosele-n draci, orasul e gigantic, al treilea din america de sud, sa tot fie vreo 7 milioane de columbieni care au trecuta bogota pe buletin, 5 milioane cred ca-s politisti, am ajuns, ma dau jos si-mi ingheata tzurloaiele, basca ametesc de la altitudine da-mi trece cu-o bere.

welcome to jurassic park, sub geamul camerei 3 politisti lipesc niste rastamani de pereti, decojesc hainele de pe ei, tenisii si 2 perechi de sosete, in ureche ce ai, ceara, si altceva? 20 de minute le strecoara degete-n gat si-n subtioara, hap, au plecat, ies sa-mi cumpar apa, rastamanul incaltat imi sopteste grabit “cocaina, marijuana, cocaina”, nu dragutza, unde ziceai ca le-ai ascuns?

buluceala la ponton, trei militieni croseteaza la multime, mata treci, mata nu, pasaportu, biletu, unde mergi si de unde vii, filozofic vorbind sau.., doi nemti de 2 metri jumate se pliaza pe scaunele, ceafa domnului din fatza e mai lata de 2 ori decat tetiera, astea-s barcute pentru asiatici fini nu pentru halitori de chicharon, unde-s bagajele? zvarlite pe acoperisul barcutei, sa fie-ntr-un ceas bun, pe culoarul de 40 de centimetri se porneste loopul vanzatorilor ambulanti, mere, mere avem, avem mere, apa, apa avem, nu avem mere ci apa, intra cate doi, iti pun stomacele pe fatza si apoi dispar, vecinu de bancheta se sesizeaza tocmai atunci ca vrea apa, prea tarziu, acum ne prezinta oferta omul cu ziare imperecheat cu duduia care ciripeste sendvis cu pui, sendvis cu pui, sendvis cu pui, paseste se-apleaca la ureche si zice sendvis cu pui, sunt stana de piatra, pe catwalk intra chinezul-sarpe cu clopotei, scutura o cutiuta, biscuiti, biscuiti, chupa chups si poate nu ati auzit dar avem biscuiti, nu, nu, as vrea apa, n-am, dar stingeti setea cu un chupa chups, la 6 dimineata dupa betie e modul ideal de a incepe ziua, a ajuns in capat si-o ia inapoi, short time memory loss, se apleaca peste scaun si ma intreaba-biscuiti? cum de ti-ai dat seama?

dupa cetatenii cu bilet intra cetatenii atarnache de pe lista de asteptare, o echipa de ong-isti pune la cale penetrarea unui grup de indieni, atacul e orchestrat de o madama cu mobil, da din maini, da din gura, stewardul batran cu ochelari de orb o arde mc, tranquilla senora, imparte niste scaunele de plastic, indienii stau pe ciuci, pe locuri, fiti gata, start, am plecat, e 6.15, delayul se pastreaza, mc-ul ne zice sa ne tragem vestele pe noi si doua minute mai tarziu oprim iar, controlul de securitate, un nenic cu o casca de santierist intra si ne numara, asteptam 20 de minute pina umple 50 de formulare, ong-istii profita de ocazie si mai tarasc pe barca inca 2 indieni, stau totem la buda, imi vine sa fac pipi, fac parcour printre papornite si boccele, pe un podium de 40 de centimetri e tronul, de la el la tavan sunt alti 50 de centrimetri, na de gaseste calea sa mictionezi fara sa-ti rupi gatul, ma pliez si castig, ies in fuga din coparsheu ca a venit pranzul, poporul plescaie agitat si stewardul batran toarna pe gatul vilegiaturistului kile de inka cola.

satele se insira unul dupa altul pe marginea amazonului, stalpii de curent si antenele tv sunt scufundate pina la jumate-n apa, barca opreste pentru inca o incarcatura de nativos a ong-istilor, cind stam caldura-ti baga un calus in gura, la 11 ore de la plecare nemtii reusesc sa se desire din scaun, am ajuns, am ajuns, suntem la frontiera peru cu brazilia si columbia, linia e sub ape asa ca nu stii unde dracului te afli, in peru zice o brazilianca isterica, a intarziat si femeia care a avut grija de casa a plecat la biserica si n-are cu ce sa intre-n casa, taci, taci, taci, te rog taci, ma place si nu tace si pace, pe ponton ong-istii sunt asteptati de o gasca de jurnalisti imbecili care blocheaza coborarea, vreau sa sar dar  asta ar insemna ca o fac in capul domnului cu hi8-ul, bre, caramba mai incolo, de pe barca niste baieti incep marea despachetare, valiza neagra a cui e valiza neagra, uite-o mana intinsa, dar rucsacul verde, rucsac verde avem, se ridica o alta mana, un pitic ma mana brutal catre o barca, migraciones, policia, migraciones, brazilianca-mi croncane pe umar, haide mai repede ca n-am cheie si.. in barca urca cei doi nemti enormi, 2 canadieni  si un chel cu nationalitate incerta, bagam 50 de metri printre carciumile scufundate si prindem politia peruana in exercitiul spalatului pe cap cu clabuc bogat in fatza biroului, aveti carta andina? va-n gura cu hartiutele voastre, da avem, domnu cu clabucu se clateste si apoi pune decis stampila dar..hopaaaa, unul din canadieni a pierdut-o, trebuie sa mergeti la migraciones si d-acolo veniti inapoi sa vizam si hartia nenicului aiurit.

brazilianca mi-a halit nicovala si scarita si-mi molfaie ciocanelul, ajungem la migraciones, la 12 metri de migraciones sa fiu precisa pentru ca barca noastra e prea mare si nu-ncape prin chioscul fanfarei printre stalpii caruia trebuie sa trecem asa ca trebuie sa ne mutam intr-o luntre, ne luam la intrecere cu barcuta ong-istilor, brazilianca ma impinge in fatza, nenicul de la vama sta prost cu geografia, romania e in europa? chelul incert baga un “last time that i check”, haha, peruanul se incoarda, adica radem de el, nu fratelo, relaxeaza-te, plangem cu gura deschisa, canadianul ia carta andina, inapoi in barca unu apoi saltul in barca doi, apoi la politie ca sa-i vizeze hartia, nemtii desclesteaza gura dar nu si bratele din jurul rucsacelor, paranoia, da di ce? erau 3, 3 purcelusi plecati cu barca-n peru, unuia dintre ei i-au sutit posetutza cu tot ce avea si acum e la lima sa-si faca actele, niste englezoi le-au povestit ca le-au ciordit borsetele de sub camesi in timp ce dormeau, haoleu, canadianul se intoarce gata stampilat, brazilianca da pinteni, haidi, nooo, trebuie sa mergem din nou la migraciones sa vaza vama ca omul a primit stampila, imi vine sa bat pe cineva, ne invartim de-o ora pe 20 de metri patrati si deja e bezna, hop din barca 2 in barca 1 si brazilianca a atins apogeul isteriei, stiu cheia, femeia, biserica, canadianul se intoarce: la migraciones au inchis si trebuie sa vina maine sa-si ia stampila de iesire din peru.

carmaciul ne cere 10 soles de caciula pentru tot balamucul, dispari prietene maxim 10, de donde son? de rumania, probabil d-aia va zgarciti, sictir amigo, probabil d-aia nu platim taxa de gringo, brazilianca ii scuipa-n poala 3 soles si 15 blesteme, iaca si leticia, pamant columbian sub ape internationale, welcome to jurassic park, tzatzoase-dintzoase zambesc din tonele de magazine de incaltaminte, cosmetice si pizzeri, e plin de potera si de armata si, sunt asigurata, nu calca picior de farc p-aci, noapte buna.

gart pleaca la aeroport cu valiza ucrainiencei care a bagat turneu de ayahuasca, seara de seara, seara de seara si-a baut banutzi si-a cautat meaning of life, a inceput cu adela si-a sfarsit pe scaunel la anaconda ayahuasca center unde a avut “a mind blowing experience”, si-a bagat un deget in nas, a scobit bine si cu urma de creier intinsa pe batista a reusit sa-si aminteasca data zborului si numarul lui gart, ufffff, gata, gart se aseaza si-si deschide sticla de cola light, am facut-o si p-asta, deci azi facem topul celor mai stricati oameni din iquitos, da prietene, hai ca-s cu pixul in mana, baga.

numarul 1

ackoo richard fowler, fost veteran in vietnam, 6 stele de bronz, ranit si ramas cu buba mare la cap, o arde ghid si daca ai norocul sa bagi cu el o expeditie in jungla, d-aia pasnica de familii cu copii uimiti “tati-tati, uite indienii nu au net”, ei bine din senin nea ackoo te poate asigura ca “i can only promise you i get you out alive”, uuhuahuaaaa, gart sustine ca ackoo e un om bun si are grija de o domnita cu mai multi copii, niciunul al lui, dar e razna, fenteaza sanatatea mentala mai rau ca pe fisc.

nu, nu, sare cato, ackoo nu-i asa de aprig ca jeanie, eu zic ca jeanie e numarul 1, bine fratilor o punem pe jenie bara-bara cu veteranu

numarul 1 bis

jeanie din australia, la 11 ani a fost diagnosticata “cancer”, fata visa intr-una un shaman indian care ii tot spunea sa mearga in peru, la o apa infestata de crocodili (da frate, stiu, nu-s in peru crocodili, parca vad ca se sesizeaza profesorul cu 3 nume ca am gresit si iar ma urecheaza), jeanie ii tot spuse lu tac’su s-o duca in peru, n-am fetito bani, de unde? vazand ca nu te poti pune cu parintele pauper, shamanul i-a transmis fetitei sa-i spuna tatalui sa campeze impreuna undeva in nordul australiei, ok, asta se poate, au adormit, shamanul a aparut in vis, i-a zis trezeste-te, fetita a bagat somnambula pina la un lac plin de crocodili, a intrat in apa, i-a atins pe rand pe crestete, al treilea hatz, i-a luat bratul in gura si-a tras-o la fund. a doua zi dimineata tati a gasit-o zacand pe marginea baltii, fara un brat dar si fara cancer.  a venit aici si s-a intalnit cu shamanul care o visa si el pe ea, cica i-au scris povestea in iquitos time, online, dau sa gasesc o priza sa-ncarc computerul, ridic ochii de sub masa siiii ce sa vezi, din baie de la dawn of the amazon iese o femeie cu un ciot in loc de mana dreapta, twin peaks gen, astept piticul care vorbeste ep sod uas srervni, hehe.

numarul 2

patronul de la amazon bistro, belgian ars care a bagat legiunea straina, gart nu-si aminteste numele ci doar scandalul pe care l-a facut la carciuma pentru ca tot poporul fuma cu 7 guri si el vroia sa-si manance delicatesele pregatite de manutzele bucatarului francez adus special de belgian, iti dai seama ca restaurantul a costat vreo 200000 de para, e tiptop cum ar zice maica-mea, cum dracu sa maninci in fum de mahoarca, cum sa afumi 200000 de dolari? e local de fumatori i-a zis belgianul si gart si-a bagat picioarele in croque monsieurul bucatarului francez care l-a amenintat ca daca-l mai prinde la el in pravalie ii stinge tigara pe ochi.

numarul 3

mike collins, englezoi, patronul, unicul ziarist, femeia de serviciu si secretara de la iquitostimes, singurul ziar de limba engleza din peru, libertatea e rahat, avem povesti cu anaconda inghitind juma de stat si datoria externa a tzarii si intreviuri cu ceilalti dementi din localitate si tripurile lor.

numarul 3 bis

caleb whitaker, tata lu jungle-love.org, a facut dengue si gart zice ca i se umflase capul ca un balon meteorologic, acum bea o bere vis-a-vis, pare dezumflat, nu prezinta sechele dar n-am apucat sa-i citesc povestioarele.

numarul 4

gerald mayeaux, si asta veteran de vietnam, personajul negativ al iquitosului, da’ ce-a facut doamna? las ca stie el, gart nu-mi spune decat ca e evil si ca e dusmanul de moarte al lui bill, patronul schiop si animat de-o caritate oloaga al lui dawn on the amazon.

numarul 5

aici vin eu si-l inscriu pe gart, fost candidat la consiliul local intr-un orasel din olanda, socialist, a pierdut si-a plecat din tara, fost ziarist, receptioner, manager, dresor de maimute si imblanzitor de indieni, fost alcoolic si chain smoker vindecat de meteahna prin hipnoza, surfer neintrecut de facebook si bucatar total netalentat, ecologist neinfricat al carui logo-in cazul unei candidaturi la primarie-ar fi pestele de amazon care-ti intra pe putza daca faci pipi in apa si nu-ti mai poate fi extras afara decat prin operatie.

mentiuni:

omul care s-a plimbat tot anul 2011 impingand un pian in iquitos, din cind in cind se aseza si baga un cantecel

organizatorul congresului mondial ayahuasca, un soi de nicu ghiara, in ciuda vietii publice foarte active este cautat de FBI si nu este prins, pen’ ce? pentru ca e bun, nu domle, pentru ce e cautat? sarlatanie cred. pentru o intreaga pleiada de personaje care vor popula iquitosul in vara bagati un ochi la

http://www.soga-del-alma.org/2012/invited-guests/curanderosshamans

hippiotii care salveaza padurea prin actiuni pornografice de la fuckforforrest.com

si cu asta basta. welcome to jurassic park, m-am imbarcat intr-o salupa ascutita ca lupta de clasa si-am plecat spre leticia, columbia, locul despre care bob-ziaristul nebun din rio-m-a informat ca e capitala amazoniana a FARC-ului, asa si? revolutia isi vede de treaba ei si eu de-a mea.

Azi se judecă un nou termen într-unul din dosarele lui Năstase. Prilej pentru câteva întrebări de colţu’ străzii:

• Cam cată autoritate şi implicit putere va căpăta Victor Ponta ca premier, dacă Adrian Năstase şi Cătălin Voicu sunt încarceraţi în mandatul său?
• Cine ar mai putea vreodată contesta credibilitatea guvernului Ponta în domeniul Justiţiei, un punct foarte sensibil al PSD?
• Ce acuzaţii verosimile l-ar mai putea vreodată atinge pe Victor Ponta ca fiind chipurile un om manevrat de mai-marii partidului?

Ar fi pasul decisiv, aproape ritualic, al lui Victor Ponta în politica mare. Eu cred că şi el ştie asta: cel mai important beneficiar al închiderii celor doi colegi de partid ar fi chiar Victor Ponta, care astfel şi-ar rezolva un mare complex oedipian.

Se pare ca PDL si-a revenit repede din buimaceala provocata de surprinzatoarea aterizare in opozitie, luandu-si rapid in primire rolul de alternativa viabila la actuala guvernare. Astfel, Videanu declara mai deunazi intr-o conferinta de presa ca “PDL şi-a propus să facă un alt gen de politică: nu o să înjurăm pe nimeni, nu o să atacăm pe nimeni, pentru că noi conştientizăm gravitatea încă a momentului economic pe care întreaga Europă îl traversează în această perioadă”. Frumos si responsabil spus.

Asa ca PDL si-a scos la inaintare unii din principalii vectori de opinie. Acelasi domn Videanu, specialistul PDL, alaturi de doamna Paul Vass, in economie, pentru a reliefa responsabilitatea si seriozitatea partidului sau, spunea: “Ştiam că vom intra statistic în recesiune, pentru că acesta e rostul unui partid serios, să facă calcule.” Uf, eu credeam ca rostul unui partid serios aflat la guvernare este ca economia sa nu intre in recesiune, nu sa faca niste calcule pentru a putea spune apoi – vedeti, noi am stiut ca vom intra in recesiune.

Alt vector important de imagine al PDL este domnul Cristian Preda. Pe blogul domniei sale ne spune ca leul a luat-o la vale din vina lui Ponta si se intreaba retoric daca acesta se simte responsabil. Nu prea conteaza ca toate monedele din regiune care nu au curs fix au luat-o in jos, ca bursele europene inchid in scadere, ca dobanzile la care se imprumuta Italia, Spania, Portugalia au crescut. Nu, Ponta e de vina pentru ca se intampla ceva rau in Romania. Hmm, mi se pare cunoscut…

Unul dintre intelectualii partidului, Traian Ungureanu, il ataca la randul sau dur pe premier pentru ca acesta a participat la lansarea unui raport stiintific la Antipa: “Este remarcabil că în ziua în care leul a atins cel mai scăzut nivel în raport cu euro, în ziua în care România a intrat în recesiune iar pietele europene au căzut masiv, premierul Victor Ponta a răspuns situatiei printr-o vizită la Muzeul Antipa.” Nu stiu exact cum se sfarseste declaratia data in exclusivitate pentru NewsIn, dar finalul potrivit ar fi trebuit sa fie: de ce nu ai, bah, basca? Si asta mi se pare cunoscuta… Iar Monica Macovei nu se joaca: nu este suficienta plecarea lui Mang, trebuie sa plece si Ponta. Deee-mi-sia! Deee-mi-sia!

Ca orice partid care se respecta, PDL are niste ziare, eufemistic vorbind, apropiate. Si ele au intrat in opozitie. In Evenimentul Zilei , Sorin Ionita ne ameninta cu o apropiata FIDESZ-izare a Romaniei. Asa deci, Ponta a devenit noul Viktor Orban autohton … In Romania Libera dam de un articol al politologului Tom Gallagher despre cel mai periculos om al guvernului. Culmea, nu este dictatorul si iresponsabilul Ponta care isi permite sa mearga la Antipa si sa aiba o bona filipineza, ci Andrei Marga. De ce este periculos? Pentru ca in 2005 a luat Premiul Herder, acelasi premiu pe care l-a luat si Eugen Barbu care, se stie, a fost patronul lui Vadim Tudor. Aha, vedeti cum se leaga toate? Vedeti cum vrea Marga sa ne vanda la chineji si la rusi si sa ne faca de rusine in Europa?

Desigur, suntem doar la inceput, guvernul s-a instalat de o saptamana, cele scrise mai sus sunt doar instantanee, dar pronosticul meu este ca actuala Opozitie va mosteni naravurile fostei Opozitii, iar actuala Putere pe cele ale fostei Puteri.

Academia Română este întâiul for științific al țării – sau măcar dorește să fie. Există o tradiție de sorginte europeană de a aduce în același loc crema elitei culturale și științifice a unei țări, iar din 1866 România urmează această tradiție. Academia Română are maxim 181 de membri titulari și corespondenți, la care se adaugă până la 135 de membri de onoare (95 din străinătate, 40 din țară). Costurile de funcționare, inclusiv indemnizațiile membrilor (3.000 de lei pentru titulari, 2.500 pentru corespondenți) sunt de la bugetul de stat (ca și în alte țări). Sigur că ar fi mult mai bine ca Academia să se ridice la înălțimea așteptărilor, dar ideea în sine nu e rea.

Doar că în România mai avem și alte „academii”, și nu mă refer la universitățile ce poartă acest nume, ci la pretinse foruri științifice organizate după asemănarea Academiei Române, în anumite domenii. Am numărat cinci astfel de organizații, iar a șasea este în pregătire, toate înființate prin lege, toate cu producție științifică zero, toate tocând bani de la stat, toate oferind titluri, poziții și neapărat mașini diverșilor fripturiști autohtoni. Aproape 1.000 de „academicieni” (inclusiv nenumărați parlamentari și foști parlamentari) se regăsesc în aceste organizații și se pregătesc un număr nelimitat de „academicieni juriști”. Indiscutabil, această adunătură de academicieni are ministrul educației pe care îl merită, plagiatorul Mang*.

Prima „academiei din afara Academiei” a fost înființată prin legea nr. 264/2004 și este Academia de Științe Medicale, continuarea unei instituții cu nume similar înființată în 1969. Numărul maxim al membrilor titulari şi al membrilor corespondenţi este de 231, din care 190 membri titulari. Membrii titulari ai ASM beneficiază de o indemnizaţie lunară viageră egală cu salariul mediu pe economie, iar instituția are patrimoniu propriu, secretariat, autovehicule. Legea de înființare spune că finanţarea ASM se asigură de la bugetul de stat, prin bugetul Ministerului Sănătăţii.

Academiei Oamenilor de Ştiinţă din România, cunoscută și prin participarea ilustrului academician Ion Cristoiu, a fost organizată prin legea nr. 31/2007 (modificată ulterior prin mai multe acte). Legea ne spune că „AOSR este continuatorul şi unicul legatar al Academiei de Ştiinţe din România care a funcţionat în perioada 1936-1948 şi al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, înfiinţată prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 1.012 din 30 mai 1956, care şi-a schimbat titulatura din Asociaţia Oamenilor de Ştiinţă din România în Academia Oamenilor de Ştiinţă din România prin Hotărârea judecătorească din 3 octombrie 1996, adoptată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti.” Numărul maxim de membri titulari şi corespondenţi este de 250, din care 150 sunt membri titulari. Membrii titulari ai AOSR primesc o indemnizaţie lunară brută de 2.000 lei, iar membrii corespondenţi primesc o indemnizaţie lunară brută de 1.400 lei, sume actualizate cu inflația. Legea mai stabilea că ASOR are un aparat tehnic și un parc auto proprii, dar finanțate de la bugetul de stat și așa a rămas până în 2010.

Prin Legea nr. 230/2008 s-a înființat Academiei de Ştiinţe Tehnice din România, continuatoarea (prin lege!) a unei organizații private, Asociaţia “Academia de Ştiinţe Tehnice din România”. ASTR are 150 de membri titulari (cu o indemnizație lunară brută de 1.800 lei) și 100 de membri corespondenți (1.400 lei), un sediu primit de la stat, precum și un aparat tehnic propriu și autovehicule, toate suportate până în 2010 de la bugetul de stat.

În 2009 s-a născut Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice “Gheorghe Ionescu-Şişeşti”, înființată prin Legea nr. 45/2009. ASAS se bucură de un patrimoniu consistent, fiind continuatoarea în drepturi a mai multor instituții (a Institutului de Cercetări Agronomice al României, a Institutului Naţional Zootehnic, a Academiei de Agricultură a României şi a Institutului Central de Cercetări Agricole), precum și un aparat tehnic și un parc auto, sprijine de la buget. Are până la 181 de membri, care primesc o indemnizație lunară egală cu salariul mediu pe economie, de asemenea din bugetul public.

Temporar, ca urmarea a OUG nr. 79/2010, ASM, AOSR și ASTR se finanțează exclusiv din venituri proprii. Vom vedea când încetează această limitare. E neclar de ce ASAS a scăpat de măsurile de austeritate, foarte probabil a avut un lobby mai bun pe lângă guvernul Boc.

Academia de Științe Militare a fost înființată recent, prin legea nr. 56/2012, intrată în vigoare la 29 martie. Legea prevede că ASM are un aparat tehnic, finanțat de la buget, la propunerea MApN, MAI și SRI, că membrii (maxim 100, din care 50 corespondenți) primesc indemnizații lunare (egală cu salariul mediu pentru titulari, 50% din acesta pentru corespondenți) și că are un parc auto propriu (de ce trebuie legea să specifice asta de fiecare dată?!). ASM nu este afectată de ordonanța amintită, deci se finanțează de la bugetul de stat. Așteptăm cu nerăbdare să îl vedem pe fostul ministru Oprea politician.

În toate aceste cazuri, forurile „academice” se auto-reproduc, adică își aleg membrii prin reguli proprii. Criteriile sunt de asemenea proprii. Desigur că avem un bla-bla despre înalta valoare a membrilor (toate legile sunt copiat una după alta), dar de aici până la punerea în practică e drum lung.

Cel mai bun exemplu este că niciuna dintre aceste instituții nu a reușit să pună la punct un jurnal propriu recunoscut de comunitatea științifică internațională. Niciuna nu are o editură proprie care să publice cărți ce intră în circuitul științific internațional. Practic, niciuna nu are o producție științifică ce ar merita măcar pe departe numele de „academică”. Vorbim doar de mai multe adunături de fripturiști pe banii statului.

Ultima găselniță, a parlamentarilor-avocați, fără deosebire de partid, este Academia de Științe Juridice din România, pentru înființarea căreia a fost depus recent în Parlament un proiect de lege de către 19 deputați și senatori.  Proiectul nu limitează numărul de membri ai ASJR, iar în ceea ce privește indemnizația o dă pe după plop, făcând trimitere la legea de înființare a AOSR (adică 2.000 lei/lună, în caz că ați uitat). Evident că ASJR are aparat tehnic și mașini proprii, dar proiectul e cuminte, spunând că se finanțează din venituri proprii (ceea ce nu exclude donațiile de la buget). Referirea la AOSR lasă loc ca atunci când va fi anulată OUG nr. 79/2010 și indemnizațiile membrilor ASJR să fie plătite de stat.

Membrii ASJR ar urma să fie „personalități științifice reprezentative și profesioniști din domeniul juridic, cu o înaltă ținută morală”. Culmea tupeului, inițiatorii legii spun că deputații și senatorii juriști vor deveni membri fondatori, dacă vor. Cum să nu vrea, doar au „înaltă ținută morală”, nu? Acești titani ai științelor juridice și ai moralei, inițiatori ai legii, sunt: Ioan Chelaru (PSD), Toni Greblă (PSD), Dan Şova (PSD), Adrian Ţuţuianu (PSD), Gabriel Andronache (PDL), Daniel Buda (PDL), Tudor Chiuariu (PNL), Bogdan Ciucă (PC), Gheorghe Gabor (PNL), Alina Gorghiu (PNL), Mircea Grosaru (minorităţi), Florin Iordache (PSD), Mircea Lup (PSD), Mate Andras Levente (UDMR), Nicolae Ciprian Nica (PSD), Tudor Panţîru (PSD) şi Sorin Stragea (PSD).

Pe lângă Academia Română și cei 181 de academicieni „clasici”, mai numărăm deci alte 5 „academii specializate”, cu un total (potențial) de 912 de „academicieni”, la care se vor adăuga „academicieni juriști” fără număr, fără număr. Emblematic pentru calitatea acestor instituții este că în legile de funcționare se face neștirbit referire la „parcul auto propriu”, dar nicicum la propria producție științifică. Unii din ei, mai ghinioniști, au temporar suspendată indemnizația de la stat, dar să nu uităm că au venit la putere reparatorii-tuturor-relelor, deci ne așteptăm ca veselia să revină în înaltele foruri științifice. 

Cine știe, poate dacă îl schimbă pe Mang, Ponta ar putea aduce la ministerul educației un președinte de Academie, că opțiuni are destule.

*După ce am terminat de scris, l-am auzit pe Ponta ”suspendându-l” pe Mang și înlocuindu-l nu cu „academician”, ci un un sindicalist. Vai de noi!

În ziua de astăzi nu este ceva neobișnuit ca femeile să ia parte la competiții de alergare, de la curse scurte până la ultramaratoane. Lucrurile nu au stat însă așa dintotdeauna. Alergarea feminină are o istorie lungă, captivantă și este populată cu eroine care dintre care mai interesante. În această serie de articole veți regăsi poveștile lor.

de Mădălina Amza

În anul 1961, AAU (Amateur Athletic Union) interzice femeilor să ia parte în mod oficial la competiții de alergare, invocând pericolele majore la adresa sănătății alergătoarelor. În ciuda progreselor medicale și științifice, circulă în continuare mitul conform căruia există riscul ca alergarea să compromită capacitatea reproductivă a femeilor, mit foarte popular și la începutul secolului XX.

În același an însă, o tânără alergătoare decide să sfideze toate aceste obstacole și să participe într-o cursă organizată în Manchester, intrând astfel nu doar în istoria alergării feminine ci și în cea a feminismului și a afirmării drepturilor femeilor. Numele ei pare predestinat: Julia Chase (chase = eng. iureș, goană).

Julia a fost pasionată de alergare încă din copilărie: alerga prin păduri sau la ferma bunicii sale, juca fotbal, baseball sau hochei cu cei patru frați ai săi, fugea 3 kilometri până la școală atunci când pierdea autobuzul sau alerga desculță prin zăpadă pentru a se amuza. Pasiunea ei pentru alergare era insațiabilă iar George Terry, antrenorul său, spunea în glumă că Julia s-a născut alergând. În 1960, la vârsta de 17 ani, participă la prima sa cursă, după o lună de antrenament susținut, reușind să câștige campionatul New England la proba de 800 m.

Ulterior a luat parte și la selecția pentru Jocurile Olimpice, venind îmbrăcată în hainele unuia dintre frații săi și purtând niște pantofi de asemenea prea mari, care din acest motiv erau lipiți cu bandă adezivă de picioarele sale. Deși nu s-a calificat, obținând locul 5, a reușit un nou record personal și a avut ocazia să concureze împreună cu staruri precum Wilma Rudolph, care la acea vreme era considerată cea mai rapidă femeie din lume.

În 1961, Chase decide să ia atitudine împotriva deciziei AAU și anunță că intenționează să ia parte la cursa de la Manchester, în ciuda regulamentului care îi interzice acest lucru. Presa vremii susține cauza tinerei în vârstă de 19 ani, pe care o prezintă ca fiind inteligentă, frumoasă și amuzantă. Apare pe mai multe coperți, inclusiv pe cea a revistei Life, primește nenumărate scrisori de susținere, inclusiv din Japonia și Africa de Sud, dar este nevoită să răspundă și la remarci malițioase (“Femeile nu aleargă. Tu alergi. Ce ești tu?”).

Julia continuă însă să lupte pentru cauza sa, invocând ca argument faptul că în alte țări femeilor li se permite să concureze în competiții de alergare. Interesant, ea nu este prima din familia sa care încearcă să spargă barierele vremii. Străbunicul său, Wiliam Dudley Foulke, a fost președintele Asociației Sufragetelor din America la sfârșitul secolului XIX, iar bunica sa, Mary Foulke Morrisson, a fost de asemenea o militantă pentru dreptul la vot al femeilor.

Pe 23 noiembrie 1961, Julia Chase se prezintă la startul competiției de la Manchester îmbrăcată într-o fustă de alergare. Ulterior declară într-un interviu: “Nu am încercat să pretind că sunt bărbat. Sunt ceea ce sunt. Sunt o fată, am fustă, mi-am aranjat părul, m-am dat cu ruj și am de gând să alerg.” Alte două femei intenționează să i se alăture. Prima dintre acestea, Chris Mckenzie, este cunoscută pentru modul excentric în care se îmbracă, obișnuind să alerge în izmenele soțului său sau purtând un tricou cu inscripția “Dacă pot să port o sarcină 9 luni, pot să alerg 10 kilometri”.

Cealaltă, Dianne Lechausse, este o tânără de 18 ani, elevă de liceu și pasionată de dans, care concurează îmbrăcată într-un costum cu volane. AAU rămâne însă pe poziții și nu le permite să concureze, de aceea antrenorul Juliei vine cu o soluție: femeile vor lua startul cu aproximativ 500 m în spatele bărbaților, întrucât nu există nicio lege care să interzică alergarea pe stradă. Dacă organizatorii adoptă o atitudine ostilă, nu același lucru se poate spune despre spectatori și ceilalți concurenți, care le încurajează pe cele trei pe tot parcursul traseului. McKenzie se retrage din cursă imediat înainte de finish, de teama amenințărilor oficialilor AAU, însă Julia și Dianne termină cursa.

Viața Juliei după această cursă este la fel de palpitantă și interesantă. După ce a absolvit facultatea și-a scris teza de doctorat, a devenit biolog, s-a căsătorit, a trăit în Trinidad, Panama și Australia și a realizat numeroase cercetări. La mijlocul carierei sale hotărăște să se înscrie la facultatea de medicină, unde se specializează în psihiatrie, devenind la 53 de ani cea mai în vârstă absolventă de medicină a Colegiului Albert Einstein din cadrul Universității Yeshiva din Bronx.

Nu a renunțat la competițiile de alergare, iar în 2011 a alergat din nou la Manchester, la 50 de ani după cursa care a consacrat-o și purtând aceeași costumație. În plus, Julia este pasionată și de înot, mersul pe bicicletă și gimnastică.

E dificil de spus cât durează recuperarea după un maraton, deoarece nu există un consens cu privire la ce înseamnă recuperare şi nici privind modul în care aceasta poate fi măsurată. Literatura de specialitate conţine puţine cercetări riguroase, vehiculându-se mai degrabă teorii fără fundament ştiinţific.

Un exemplu este teoria „zile pentru mile”, popularizată în anii ’70, care susţine că pentru fiecare milă alergată este nevoie de o zi de repaus (aşadar, un maraton necesită 26 de zile de odihnă). Teoria este însă contestată de oamenii de ştiinţă.

Hirofumi Tanaka, specialist în fiziologia exerciţiului fizic la Universitatea Texas, afirmă că problema recuperării implică mai multe aspecte. Se ştie de exemplu că sunt necesare 24 de ore pentru ca rezervele de glicogen din muşchi să se refacă, aceasta fiind principala sursă de energie folosită în timpul alergării. Nu se poate vorbi însă de recuperare totală, aceasta implicând o serie de multe alte elemente care nu au fost studiate suficient.

Edward Coyle, coleg cu Tanaka, susţine că e nevoie de aproximativ o săptămână pentru ca durerile musculare să înceteze, iar forţa să fie redobândită. După această perioadă, dacă repausul continuă, efectele lipsei de antrenament devin vizibile. Dr. Coyle a efectuat biopsii ale ţesutului muscular provenit de la atleţi înainte şi după o perioadă de pauză de o săptămână, studiind mitocondriile, micile „fabrici de energie” ale celulelor. El a constatat că după această perioadă de repaus au fost necesare trei săptămâni de antrenament pentru a reveni la performanţa iniţială, respectiv 60 de zile pentru o perioadă de o lună de odihnă.

Ceea ce diferenţiază alergătorii de alte categorii de sportivi sunt contracţiile atipice care alungesc muşchiul, existând astfel riscul de a apărea microrupturi la nivelul fibrelor musculare. Dacă pentru ciclişti sau înotători cel mai important aspect al recuperării este refacerea glicogenului muscular, pentru alergători recuperarea e mai îndelungată, deoarece presupune şi refacerea fibrelor musculare.

Alţi cercetători au prelevat probe de sânge de la atleţi, studiind enzime precum creatinkinaza, care indică leziuni musculare, sau diverse proteine asociate cu inflamaţia. Maria Urso, cercetător în domeniul fiziologiei exerciţiului, consideră acest demers inutil deoarece „se observă variaţii mari ale acestora de la individ la individ, de aceea nu pot fi corelate cu gradul de recuperare”.

Atunci când sunt forţate limitele rezistenţei umane au loc o sumedenie de schimbări de ordin fiziologic, greu de agregat într-un singur indicator. Dr. Timothy Noakes, cercetător la Universitatea Cape Town, consideră că un astfel de indicator este performanţa: „Cum altfel să măsori gradul de recuperare decât prin a măsura performanţa într-un exerciţiu similar cu cel care a generat oboseala?”. În practică este însă greu de folosit, deoarece „din moment ce nu putem cere oamenilor să alerge încă un maraton, nu putem şti când s-a realizat recuperarea”.

De aceea, dr. Noakes pune accent mai degrabă pe componenta psihologică a recuperării, bazându-se pe experienţele relatate de marii alergători, precum şi pe experienţa proprie de alergător de cursă lungă. Poate dura până la şase luni pentru ca un maratonist de elită să se simtă pregătit mental pentru un nou maraton, iar pentru cursele mai lungi poate dura şi mai mult. Diferenţele individuale îşi spun însă cuvântul şi în ceea ce priveşte acest aspect. Ryan Hall, unul dintre cei mai buni maratonişti americani, a stabilit un record la maratonul de la Boston în aprilie anul trecut, apoi încă unul la maratonul Chicago în octombrie, iar în ianuarie 2012 a concurat la Olympic Marathon Trials, îndeplinind baremul olimpic.

Bazându-se pe experienţa sa, dr. Urso recomandă un program de recuperare care presupune ca în primele trei săptămâni după maraton să se reia alergările crescând gradual intensitatea şi durata antrenamentelor, pornind de la alergări uşoare care să nu depăşească 60 de minute.

Recuperarea este deci un proces complex şi se referă nu doar la redobândirea forţei musculare, ci şi la pregătirea mentală necesară obţinerii de performanţe. Perioada optimă de recuperare variază de la om la om, în funcţie de caracteristici precum vârsta, nivelul de antrenament sau tipul de personalitate, de aceea este important ca fiecare alergător să fie conştient de resursele de care dispune şi să ia cea mai bună decizie pentru sine.

Articol apărut în revista ALERG #7. Traducere și adaptare de Mădălina Amza
Foto: Bogdan Stamatin

Îl vezi alergând frecvent în parc sau pe stadionul Lia Manoliu din capitală. Când nu aleargă, priveşte încruntat, cu mâinile la spate, coordonând antrenamentul vreunui sportiv pe care îl pregătește. Vorbeşte puţin, chiar foarte puţin, în comparaţie cu alte persoane. Însă, dacă reușești să interacționezi cu el, te frapează modestia, calmul cu care abordează orice discuţie dar şi privirea pătrunzătoare. Este antrenorul Ioan Moisa.

De trei ori pe săptămână e în mijlocul unui grup de copii, aproape adolescenţi, care la prima vedere se joacă de-a atletismul. Ioan Moisa a făcut atletism de performanţă în tinereţe, este alergător pe distanţe lungi, campion naţional şi vice-campion european de tineret la maraton (cu un timp de 2h:19min).

De ani buni a ales să încurajeze tinerii – îndeosebi pe cei dezavantajați – să facă sport. În ultimii patru ani a organizat, cu sprijinul prietenilor, un eveniment care adună laolaltă tinerii cu şi fără dizabilități, promovând integrarea primilor in societate, oferindu-le şansa să se afirme din punct de vedere sportiv în faţa colegilor. Nu se plânge de greutăţile pe care le întâmpină, are răbdare şi mai ales încredere în sine. Ediția de anul acesta acesta a evenimentului, numit „Ziua sportului – Campioni Speciali” se va desfășura pe 18 mai. Este nevoie încă de sprijin (de orice fel), de voluntari.

Care ar fi cele mai importante amănunte despre “Ziua Sportului – Campioni Speciali“?
Ioan Moisa: Întâi de toate, că e a cincea ediție și că va avea loc pe 18 mai în Parcul Florilor din București, parc aflat în aproprierea intersecției dintre Şoseaua Pantelimon și Şoseaua Fundeni. Gazda evenimentului va fi Centrul Școlar nr. 3 din Bucureşti, şcoală pentru tinerii cu deficienţe de auz, la care predau.
Evenimentul urmăreşte integrarea în societate, prin intermediul sportului, a copiilor şi tinerilor cu nevoi speciale (cu deficienţe – de auz, de vedere şi deficienţe mintale, precum şi cei care provin din familii sau medii defavorizate). Ei vor concura alături de copiii şi tinerii normali într-o competiţie în care sportul învinge barierele.
Participarea se face pe bază de pre-înscriere prin intermediul şcolilor şi liceelor participante.

Care sunt probele sportive la care se va concura?
Ioan Moisa: Pentru că fiecare dintre participanţi este talentat într-un anumit domeniu sportiv, evenimentul reuneşte mai multe ramuri sportive şi artistice într-o singură competiţie, pentru a da fiecărui copil posibilitatea de a arăta celorlalţi că poate concura, de la egal la egal, cu cei fără dizabilităţi. Probele sportive sunt: cros pe distanţe scurte, tenis de masă, şah, mini-fotbal şi o probă artistică la alegere.
În fiecare an, am invitat câte un mare sportiv, ceea ce le-a dat copiilor un plus de forţă, energie şi dorinţa de a învinge. La primele patru ediţii au fost alături de noi Gică Hagi, Paula Ivan, Violeta Beclea Szekely, Gabriela Szabo precum şi Excelenţa Sa domnul John Morahan, Ambasadorul Irlandei la Bucureşti.
Pentru 18 mai aşteptăm noi invitaţi speciali, dintre care au confirmat Doina Ignat, cvadruplă campioană olimpică la canotaj, Nicoleta Grasu, multiplă campioană la aruncarea discului, Paula Ivan, campioană şi recordmană olimpică la proba de 1500m şi Adrian Răduţă, campion est-european la moto-cross.

Câți copii și tineri estimați că vor participa în acest an?
Ioan Moisa: Anual, la competiţie sunt invitate cât mai multe şcoli, pentru a da o şansă cât mai multor copiii cu nevoi speciale să relaţioneze şi să se împrietenească. Anul acesta suntem pregătiţi să primim peste 500 de participanţi, plus invitaţi speciali. La aceştia se vor adăuga voluntarii şi personalul specializat.
Cu ajutorul partenerilor de anul acesta, ne străduim să oferim fiecărui sportiv câte un tricou de participare, iar premianţii vor primi diplome, medalii şi cupe, precum şi cadouri adecvate vârstei lor. Anul acesta, pentru prima dată, vom organiza o tombolă la care vor participa primii 10 sosiţi la cros (de la fiecare categorie de vârstă, fete şi băieţi). Norocoşii vor câştiga câte o bicicletă.

Ce aduce nou ediţia din 2012?
Ioan Moisa: În primul rând, sunt mai multe categorii de vârstă decât în anii precedenţi: 8-12 ani, 13-17 ani şi 18-21 ani. Experienţa acumulată la ediţiile anterioare pe partea organizatorică ne ajută să le oferim sportivilor o experienţă de neuitat, urmărind să revină cu plăcere la ediţiile viitoare. Să nu uităm că vom interacţiona cu sportivi cu deficienţe de auz (surdo-muţi, hipoacuzi), nevăzători şi cu dizabilități mintale.
O altă noutate va fi spectacolul susţinut de câinii utilitari de la Clubul câinilor utilitari, demonstraţie parte integrantă în cadrul programului „Câinele, prietenul meu”.

Participanţii din anii trecuţi au crescut între timp. Ce s-a intamplat cu aceştia din punct de vedere sportiv?
Ioan Moisa: O parte dintre ei practică atletismul la nivel de performanţă, fiind legitimaţi la cluburi şi asociaţii sportive, cu rezultate bune la nivel municipal şi naţional. Pe alţii, sportul i-a ajutat din punct de vedere fizic şi mental, reuşind să capete încredere în ei, depăşind mai uşor problemele datorate deficienţelor pe care le au. Cu o parte dintre ei încă mai ţin legătura. Depinde foarte mult de individ, eu pot să-l sprijin pe partea tehnica, de el depinde restul şi în special motivaţia. Fără disciplină, pasiune şi seriozitate nu poţi să dai rezultate.

Interviu realizat de Florentina Florea.

Organizatorii evenimentului “Ziua Sportului – Campioni Speciali“ încă mai au nevoie de voluntari care să sprijine cu următoarele activităti:
- arbitru de traseu la cros
- arbitru la fotbal, la tenis de masa şi la şah
- jurizarea probei artistice la alegere
- distribuirea tricourilor, a apei, a cadourilor
- scrierea diplomelor

Ieri mi-am luat maşina la plimbare. Ieri a plouat. Dar, explicaţi-mi şi mie, cum de s-au umplut străzile cu tone-milioane de maşini care se-ntorceau în mahalale? Dacă n-ar fi plouat n-ar fi fost atîta tablă pe stradă. Fiindcă la dus, dimineaţa, nu au plecat atîtea maşini de acasă cîte s-au întors. Cum? Cum? Voi înţelegeţi?

Uite că s-a umflat căpşunul, a crăpat cireşul şi ne dau FRUCTELE lor. Iată-ne ieşiţi, în felul nostru orăşean, în natură. Mîncînd din roadele pămîntului. Ale pămîntului românesc. Dar ce fac? De poftă dau 15-20000 de lei pe un kil? Duminică aşa am făcut într-o cavalcadă de căutări prin pieţe. Uite-mă la Rîmnicu Sărat. Doar cireşe de mai 18000. Drăcui. Uite-mă la Timpuri Noi. 50000 kilu de căpşuni arăbeşti-turceşti. “ce te uiţi, domle, aşa?” mă luă la rost o găină-vînzătoare. Intru în Norilor. Acolo: 15000 căpşuna, 20000 cireaşa. Zic: nu cumpăr! Ce nu mă pot abţine? Şi cu toate astea am luat. Cum? Aveam de făcut un comision. Să iau fructe şi altuia, greu deplasabil, dar om cu bani-megaloman. Şi-l sun şi-mi zice: da, scump! scump. Şi-n prima clipă părea că făcusem pactul. Dar omul căruia îi poţi vinde Coloana Infinitului şi face ce face şi ţi-o cumpără, nu se opreşte în argumentul meu, al scumpului, al răbdării de-o săptămînă. Zice: Ia-mi un kil, ce-o fi o fi! Şi ia-i şi puştiului tău un kil de la mine. M-am simţit ca un bou. M-am făcut rece ca gheaţa. Am înjurat. Am cumpărat şi io. Nu mă umilea pe mine nimeni! Am cumpărat!

Gata, mi-am propus: îmi pun oglindă în casă. Gata, îmi fac pantaloni ca pe vremurile noi. Că oglindă n-am avut de douşdeani decît a mică din baie. Oare de ce n-am simţit nevoia reflectării-aranjării-înfrumuseţării? Uite, n-am simţit. Şi pantalonii? Păi, nu se mai poate să umblu cu pantaloni de vară evazaţi. Nu se mai poate! Toată lumea de vreo vară umblă cu ei cu “cioc mic”, pe pulpă, lăsaţi exact pe pantof. Nu, nu vreau să-mi cumpăr nimic nou, vreau să-i ajustez.

Şi plecai. Întîi pantalonii. I-am luat pe toţi-toţi, ca Haplea, crezînd că mi se vor da înapoi repede. Atelierul? La doi paşi de mine. Două croitorese amabile nevoie-mare. Preţul? Păi, ajustatul a 7 perechi cît una. Problema este că umblu de vreo zece zile în două perechi de pantaloni. Croitoresele simpatice ce-mi-au băgat ace în pulpă ca să mă măsoare exact nu şi-au terminat treaba. ‘E lume multă”. Umblu în 2 perechi. Azi stau acasă în chiloţi ca mîine să mi se pară noi pantalonii de luni-miercuri-vineri-duminică.

Oglinda? Un geamgiu m-a dat afară din atelier, că el primeşte marfă. Să mă întorc peste două ore? Nu, acum ori niciodată! Am aşteptat 20 de ani, două ore? Nu! Şi-l înjur pe ţigan. şi lui nici nu-i pasă. caut în altă parte. E o gogoşerie în loc. Caut din cartier în cartier. Nu-i, nu-i, nu-i. Abea la Piaţa Norilor găsesc. Domle, căutam oglindă pe dimensiune, nu aiurea aşa fix de la Hornbach. Am găsit, mi s-a tăiat. Am fost mulţumit. Dar în maşină nu ştiam cum s-o pun ca să n-o sgîrii, murdăresc. Cu oglinda descopăr că am o maşină jegoasă. şi atunci am dus oglinda la meşteşugar şi am spălat maşina. Oglinda, cea nouă, merita un luciu de maşină.

Stranie e mintea omului din mine!

Aş fi vrut să mă apuc să fac o listă cu măsurile anticriză “pe bune”, dar nu pot fi decît ironic folosind titlul ăsta. Şi scriu asta dintr-un considerent foarte clar: mai e un strop şi vin alegerile, iar declaraţiile lui Victor Ponta nu sînt decît, cel mult stimulante. Din punctul meu de vedere, Ponta nu e foarte inspirat, în ciuda aparenţei de prudenţă de [...]

© Copyright subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.

Aş fi vrut să mă apuc să fac o listă cu măsurile anticriză “pe bune”, dar nu pot fi decît ironic folosind titlul ăsta. Şi scriu asta dintr-un considerent foarte clar: mai e un strop şi vin alegerile, iar declaraţiile lui Victor Ponta nu sînt decît, cel mult stimulante. Din punctul meu de vedere, Ponta nu e foarte inspirat, în ciuda aparenţei de prudenţă de [...]

© Copyright subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.

Înainte de orice, să clarificăm o chestiune: Kaspersky este, poate, una dintre cele mai bune trei companii producătoare de antiviruşi din lume. Asta ca să fiu modest, deşi, din punctul meu de vedere, ar fi cam prima. Acum, vorba lui Tudorel, să trecem la treabă şi să explicăm ce-i cu titlul. Cam de la apariţia iPhone-ului încoace, dar mai cu seamă de la apariţia iPad-ului, [...]

© Copyright subiectiv.ro. Toate drepturile rezervate.

Victor Ponta’s new government got off on the right foot last week by making clear that its economic policy will continue to be framed within the programme agreed between Romania and the EU, World Bank, and IMF. The IMF programme sets out what Romania needs to do, both in terms of fiscal consolidation and structural reforms, to create a path to sustainable economic growth. At a time of uncertainty in the wider European economy, the assurance that Romania is sticking with the programme is important to investors and Romania’s international partners. As IMF’s Jeffrey Franks observed in his conclusions of his mission last week, the priorities now are to press ahead with the reforms of state owned enterprises and to make further progress in dealing with government arrears.

The other positive development last week was the unanimous adoption by the Parliament of the law implementing Romania’s new Civil Procedure Code. This is one of the main planks of Romania’s effort to reform the judicial system and tackle corruption through the EU’s Cooperation and Verification Mechanism. I see this reform as fundamental to all others, since it lays the foundation for a successful economy and the efficient working of the state. There has been good progress in recent months, notably the adoption of legislation on asset forfeiture and the processing of high level corruption cases. One of the government’s main priorities should be to ensure that this is sustained.

I very recently took part in the launch of a new book covering the most remarkable chapter in the history of relations between Britain and Romania.

Professor Costel Coroban has researched and presented the extraordinary story of the Scottish women’s ambulance corps (known as the Grey Partridges because of the colour of their uniforms). This formidable group of women provided medical help to soldiers on the Romanian front in the most difficult days of the First World War. They came out of the suffragette movement in the UK which campaigned for women’s right to vote, and were trained doctors and nurses. When the war broke out they wrote to the War Office in London offering their services as medical staff. The reply they got was ”Madam, keep quiet and stay at home!”

Suitably emboldened by this response they approached Britain’s allies and were encouraged by the French to go to the Romanian front. They reached it after a long and arduous voyage through the Baltic Sea, across Russia and down to Odessa where they reported for duty to the Russian General Staff. Then they set out for the front and set up a hospital at Medgidia treating the wounded in terrible conditions under bombardment and in retreat as the front collapsed.

I know well the quality of these women from Scotland who so surprised the Russian generals with their efficiency and bravery. They came from Edinburgh, which is my home town. My grandmother came from similar stock. My wife did too, and my daughters are shaping up to be suitably feisty heirs to this tradition!

At the book’s launch, thanks to Costel’s hard work, we drew on the inspiration of these incredible women as an example of the friendship and solidarity that should exist between allies, their humanity and compassion in serving wounded and sick soldiers and the great spirit of duty which they showed as volunteers in the war effort. Their story is known and commemorated in Scotland and I’m glad that Costel has brought it to a Romanian audience too.

Ambassador Martin Harris and Costel Coroban, former intern with the British Embassy in Bucharest

I returned last week from Bucovina, in the far north of Romania, where I spent Orthodox Easter with my family, my godson and his brother and parents, who were visiting from the UK.

There can be few better places in the world to spend Easter than among the fabled painted monasteries of Bucovina. Here five centuries of Christian tradition are wonderfully preserved and celebrated among the hills that once formed the centre and stronghold of one of Romania’s foremost leaders, the 15th century Prince of Moldova, Stefan cel Mare (Stephen the Great).

Stefan himself is buried at Putna, one of over forty monasteries that he founded. We visited on Good Friday and attended the service in the church. Stefan founded the monastery to give thanks for a victory over the Turks. The monks there have seen off attacks from Cossacks and Communism in the five centuries since and kept the traditions of Orthodoxy alive.

In their museum they keep one of the foremost collections of medieval embroidery in the world, including the very coverings and vestments that Stephen gave to the monastery at its foundation. Looking at these objects in this peaceful place in a timeless landscape, five hundred years seems but a moment and the Princedom of Stephen the Great seems so close you could almost touch it.

Bucovina is clotted with the monasteries of his foundation or of his sons’. We visited Voronet, where we had a wonderful explanation of the mural paintings from one of the nuns in the community there. We saw the Arbore Church with its remarkable frescoes of the life of Emperor Constantine and the seven early Councils of the Church.

And on Easter night itself we went to Sucevita, the last of painted monasteries beautifully preserved behind its massive fortified walls, to receive the holy fire and celebrate the mystery of the Resurrection. The rain fell on the congregation as we gathered around the chapel, but hundreds still came, lighting lamps from the sacred flame to take back to their homes.

„Lumina sfântă în casă!” as the Romanian greeting goes (“May the Holy light enter your home”).

Citesc pe Reddit un IAMA (“I Am A…”) foarte interesant al unui autor de malware și administrator de botnet cel mai probabil polonez. Mai multe lucruri interesante acolo, printre care că nici un anti-virus nu te salvează de un rootkit dedicat pus pe fapte mari.

Alte “spovedanii” interesante:

• Programele pirat sunt cea mai bună metodă de “converti” noi computere.
• Rootkiturile încearcă să fie cât mai puțin “deranjante” pentru a nu fi detectate de neofiți și a rezista cât mai mult instalate pe computerele gazdă. E “normal” să nu te prinzi că faci parte dintr-un botnet.
• Linux nu este atacat pentru că utilizatorii sunt mai “deștepți” într-ale calculatoarelor, și nu neapărat din motive economice. Dar Mac-urile încep să devină o țintă interesantă.
• Unii oameni chiar nu fac diferența între bine și rău (asta e concluzia mea vizavi de “hackerul” nostru ușor sociopat).

Apropos, dac-aș avea un sistem Windows numit SORIN-PC m-aș îngrijora un pic. Individul a postat câteva imagini ca dovadă a autenticității lui și într-una din ele am găsit următorul indiciu:

Sorin, atenție mare!

Boc a mințit! Cercetătorul era taiwanez, nu japonez… Pentru mai multe detalii citiți și excelenta analiză de pe Contributors.

Mi se pare un adevărat moment de cotitură recentul scandal Ioan Mang (prefigurat și de gafa Corina Dumitrescu, dar PSD-ul se prinde mai greu). Dacă mai sunt politicieni în România care cred că pot ocupa funcții publice foarte vizibile ducând în spate o diplomă fictivă la o facultate străină sau lucrări plagiate, aceștia se înșeală. S-a cam terminat. Odată cu Google și cu dispariția “intimității” pe Internet a dispărut și posibilitatea de a face astfel de tembelisme în văzul public.

Mă întreb ce alte surprize ne mai rezervă guvernul Ponta. Măcar de Boc singurele 2 lucruri dovedite sunt că e un politician mediocru și … scund.

Iar dacă până acum nu intenționam să merg la vot, domnul Mang m-a convins să o fac. Vă mulțumesc că mi-ați deschis ochii, domnule Mang!

Nu, nu e ceea ce credeți, e doar un test de upload de imagini pe blogul meu proaspăt instalat pe un nou server.

Sursa este Retronaut. Imaginea este făcută cu Instagram – sau, nu.

1. Numarul autoturismelor noi inmatriculate in luna aprilie a fost de 4.307, in scadere de la 4.999 unitati inmatriculate in aprilie 2011. In primele 4 luni au fost inmatriculate 18.282 unitati, in crestere cu 24,49% (+3.594) comparativ cu aceeasi perioada a anului anterior. In acelasi timp, numarul vehiculelor de transport marfa inmatriculate de la inceputul anului a crescut cu 7,4% si a ajuns la 3.712.

In ce priveste inmatricularile de autoturisme second-hand, acestea au crescut de la 3.955 in aprilie 2011, la 11.393 in aprilie 2012, in primele 4 luni fiind inmatriculate 46.622 unitati, in crestere de la 35.395 anul trecut.

2. Comertul exterior: in luna martie 2012, conform estimarilor preliminare ale Institutului Naţional de Statistica, exporturile au insumat 4,014 mld. euro, iar importurile 4,728 mld. euro, in scadere cu 2,2%, respectiv 5,3% fata de aceeasi luna a anului anterior. Deficitul comercial inregistrat in luna martie a fost de 714,2 milioane euro, mai mic cu 171 milioane euro decat cel inregistrat in martie 2011.(...)
Citeste continuarea articolului: Date economice pe scurt

© Cristian Orgonas for businessday.ro, 2012. | Permalink | No comment |

1. Guvernul Ponta trebuie sa fie unul de tranzitie, care sa nu ia decizii controversate pana in toamna, si nici sa nu incerce sa schimbe legi importante precum cea a Educatiei. Cresterea controlata a salariilor bugetarilor, returnarea restantelor catre pensionari, imbunatatirea gradului de colectare a veniturilor la buget, relansarea dezbaterilor pe marginea unei noi Legi a Sanatatii si alte astfel de masuri pot fi implementate fara prea multe probleme, insa deciziile cu adevarat importante ar trebui luate de viitorul guvern rezultat din alegeri.

2. USL se pregateste de adevarata guvernare care va incepe dupa alegerile din noiembrie, dar pana atunci va avea de trecut cel putin trei teste extrem de importante:

- cum va fi gestionat Ministerul Justitiei, mai ales daca avem in vedere faptul ca in perioada imediat urmatoare sunt asteptate cateva decizii majore? Spre exemplu: va face sau nu inchisoare Adrian Nastase?In plus, in iulie va veni un nou raport pe MCV, raport de concluziile caruia va depinde inclusiv aderarea Romaniei la Schengen.

- va avea sau nu loc mult clamata depolitizare a administratiei publice? In saptamanile/lunile urmatoare, foarte multi dintre oamenii numiti pe criterii politice de fosta putere vor pleca din sistem, insa ramane de vazut daca acestia vor fi inlocuiti cu profesionisti, sau cu oameni carora partidul le este dator.

- cum va fi organizat examenul de bacalaureat? Daca in vara vor fi luate “masuri” pentru cresterea artificiala a ratei de promovare, scandalul va fi probabil unul pe masura.(...)
Citeste continuarea articolului: Vom avea un nou guvern – cateva comentarii

© Cristian Orgonas for businessday.ro, 2012. | Permalink | No comment |

1. Comertul cu amanuntul: in luna martie 2012, volumul cifrei de afaceri din comertul cu amanuntul (cu excepţia comertului cu autovehicule si motociclete) a crescut fata de luna precedentă atat ca serie bruta cu 18,8%, cat si ca serie ajustata in functie de numarul de zile lucratoare si de sezonalitate cu 1,2%.  Fata de luna corespunzatoare a anului precedent, volumul cifrei de afaceri a crescut cu 1,8% ca serie bruta, si cu 3,1% ca serie ajustata. Pe sectoare: comertul cu produse alimentare a crescut cu 4,5% (yoy, serie bruta), comertul cu produse nealimentare a scazut cu 2,2%, iar comertul cu carburanti a crescut cu 5,8%.

In trimestrul I 2012, volumul cifrei de afaceri a crescut cu 3,7% ca serie bruta, si cu 4,5% ca serie ajustata.

2. Numarul inmatricularilor: in trimestrul I 2012, inmatricularile noi de vehicule rutiere pentru transportul pasagerilor au inregistrat o creştere cu 19,7% fata de trimestrul I 2011, iar inmatricularile noi de vehicule pentru transportul marfurilor au crescut cu 38%.

In cifre absolute: numarul inmatricularilor a crescut de la 42.493 in T1.11, la 50.845 in T1.12 (+8.352 unitati) in cazul vehiculelor pentru transportul pasagerilor, si de la 12.889 la 17.783 (+4.894) unitati in cazul vehiculelor pentru transportul marfurilor.(...)
Citeste continuarea articolului: Date economice pe scurt

© Cristian Orgonas for businessday.ro, 2012. | Permalink | No comment |

O vorba din batrani ne invata ca cine n-are curte trebuie sa-si cumpere gard. Acest gospodar din Dristor a plecat urechea la izvorul de inteleciune populara, drept pentru care a imprejmuit ceea ce i se cuvine, a tras o scara din balconul neautorizat dar dotat cu centrala termica si a pus niste iedera si mana maicii domnului pentru a se pune la adapost de privirile invidioase. La vara apare masuta, umbreluta si gratarul.

Uniunea Notarilor Publici ar trebui sa ia nota si sa-si revizuiasca grila cu valori orientative, parterul si ultimul etaj nefiind actualmente apreciate la intregul potential. Parterul poate anexa oriand o curte, atat cat permite gradina blocului si, cu o ajutorul unei scari interioare, un racoros demisol e chiar realizabil, dar numai dupa evacuarea pisicilor maidaneze oplosite la subsol. Ultimul nivel nu se lasa nici el mai prejos: un sezlong, o bere rece si nelipsitul gratar, adica un trio de argumente imbatabile, sunt gata oricand sa orneze terasa blocului dupa placul proprietarului de la ultimul etaj.

Undeva in zona Garii de Nord, am intalnit si fotografiat casa unui prop’ietar optimist care a pornit campania renovarilor de primavara. O singura nelamurire am: garantia “termopanelor” este pe viata? Si daca da, viata cui? A cladirii?

Acest articol a apărut în ultimul număr al revistei Biz

În mai toate proiectele de schimbare în care suntem implicați, cu rare excepții, tema pe care o primim de la clienți e încadrată într-un mesaj de genul “avem o problemă, oamenii trebuie să se schimbe”. Subînțeles în mesaj e faptul că cei care trebuie să se schimbe sunt ceilalți, mereu ceilalți. Acest lucru e imposibil.

Organizațiile sunt cum sunt, bune sau mai puțin bune, nu printr-o intervenție divină ci prin acțiunea managerilor. De aceea nici o schimbare organizațională nu e posibilă fără o schimbare personală. Cel mai bun instrument de prioritizare a acțiunilor într-un proces de schimbare a organizației e oglinda.

Dar ce e de schimbat și, mai ales, de ce? De regulă, două lucruri. În primul rând, cel mai adesea, sursa problemelor e în filozofia de conducere. Cei mai mulți manageri au învățat să conducă oameni la școala vieții, de la alții. Metodele pe care le-au aplicat au dat rezultate bune, mai bune decât cele ale altor colegi, de asta au și fost promovați până la nivelurile la care au ajuns. De aici concluzia firească că ele sunt bune, că lumea așa e croită, că așa trebuie făcut. Dacă ceva nu merge bine, atunci înseamnă că pur și simplu trebuie să se concentreze să facă mai temeinic ceea ce făceau, să muncească mai mult, să țină mai aproape de subordonați, să se implice mai mult. Adică să facă același lucru mai bine. De fapt, de cele mai multe ori, e nevoie să faci lucrurile complet diferit, câteodată radical diferit. Motivul pentru care nu vezi asta este unul foarte răspândit și care pune multe probleme în conducerea organizațiilor, anume efectul de halou. Ce înseamnă el? Înseamnă că în general nu putem face distincția între lucrurile pe care le facem și care ne ajută și lucrurile pe care le facem și ne încurci. Dacă rezultatul e bun, tot ce am făcut ca să îl oținem trebuie să fi fost bun. Dacă e prost, atunci tot ce am făcut trebuie să fi fost prost. Nu putem înțelege că am reușit datorită unora dintre acțiuni și în ciuda altora. Problema e cu atât mai grea cu cât între factorii de succes se numără cel mai adesea și unii pe care nu-i acceptăm de loc, cum ar fi șansa, condiții foarte favorabile din piață, acces la resurse, etc. Toate aceste motive extrinseci de succes sunt ignorate și atunci e cert că succesul se datorează nouă și lucrurilor pe care le-am făcut. Dacă cumva am avut un eșec, procesul de gândire se inversează. Orice am făcut nu a fost așa de rău, dar am avut ghinion, condițiile ne-au fost potrivnice, nu am avut ce ne trebuie, oamenii au fost proști, și așa mai departe. Rezultanta e că gândirea pe care ne-am așezat la începuturile carierei noastre de manageri se întărește cu fiecare an care trece. Iar punerea ei la îndoială devine din ce în ce mai grea, pentru că presupune punerea la îndoială a întregii noastre imagini despre sine, despre meritele noastre de conducători.

Al doilea lucru de schimbat e ceea ce Chris Argyris, un mare teoretician al funcționării organizațiilor, numea “teoria în acțiune”. Cu alte cuvinte, fiecare dintre noi avem o cale prin care ne punem filozofia în aplicare. În mod ideal ea ar trebui să fie justă, adică ar trebui să producă rezultatele pe care le credem bune. De cele mai multe ori, însă, nu e așa. Urmărind acțiunile cuiva, din afară, vei vedea că ele exprimă, cel mai adesea, o filozofie de viață foarte diferită de cea proferată “oficial” de persoana în cauză. Fenomenul e vechi și general uman. “Fă ce spune popa, nu ce face popa”. Interpretarea generală și facilă, e că persoana e ipocrită sau cinică sau ambele. Cu alte cuvinte că profesiunea de credință e falsă, praf în ochii proștilor. Din păcate nu e deloc așa, nu în cele mai multe cazuri. De obicei e vorba de un fenomen simplu prin care ne ferim de mesajul că nu facem ceea ce credem că e bine. Fenomenul a fost studiat pu lung și pe lat și se numește disonanță cognitivă. Adică dacă suntem puși în fața faptului disonant că facem altceva decât spunem, ne vom feri de acest mesaj prin orice fel de mijloace. Începând cu negarea faptului însuși, trecând prin excepție (“doar de data asta”), relativizare (“toată lumea o face, nu am cum face altfel”), distorsionare (“de fapt nu e așa de rău”), raționalizare (“am un motiv întemeiat să fac așa”) și multe, multe alte mecanisme defensive, care mai de care mai subtile și mai insidioase. Psihologii au identificat mai mult de 24. Rezultatul final e că ne dezvoltăm o paletă de obiceiuri, de strategii și practici de conducere, care duc la un rezultat foarte diferit de cel pe care îl dorim sau așteptăm, dar nu vedem că această diferență ni se datorează nouă și că e în puterea noastră să o eliminăm.

Din această cauză, în orice proiect de schimbare întreprindem, nu plecăm la drum până nu punem liderii organizației în fața acestor două fenomene și nu discutăm cu ei ce pot face pentru a se schimba pe ei înșiși întâi. Pentru că nu există schimbare organizațională fără schimbare personală.

Am scris și publicat acest articol în revista Capital, cu un an și jumătate în urmă. Am fost înjurat în fel și chip de comentatori. Și iată, că se întâmplă…

După cea a capitalismului și cea a comunismului, o nouă fantomă bântuie acum Europa: cea a statului social. Născut în focurile Războiului Rece, ca un răspuns pseudo-capitalist la binefacerile cu care comunismul ademenea intelectualitatea de stânga, statul social și-a dat măsura propriilor limite. Ca și comunismul, el a produs, printre multe lucruri bune, o mare și periculoasă iluzie: că supraviețuirea fiecăruia dintre noi, ca indivizi, e problema altcuiva decât noi înșine. Perpetuarea aceastei iluzii a dus la o descreștere constantă a numărului celor angajați activ în a-și face o viață mai bună pentru ei și familiile lor și o creștere accelerată a celor care stau cu mâna întinsă la stat, dintr-un motiv sau altul. De la studenți la fermieri, de la pensionari la șomeri, trecând prin multe și variate categorii sociale sau profesionale susținute de stat, numărul celor care beneficiază de asistență a crescut tot timpul până l-a depășit pe cel al contribuabililor. Într-o țară democratică această balanță de forțe a produs o situație foarte periculoasă în care majoritatea inertă și din ce în ce mai mare voteză pentru ca privilegiile ei să continue pe seama unei minorități active din ce în ce mai mici. Rezultatul e colaps total.

Toate statele sociale din lume sunt în dificultate, nu doar România. Noi suntem poate într-o situație mai critică pentru că avem o economie mai fragilă și mai dependentă de bunăvoința schimbătoare a piețelor externe. Dar nimeni nu e scutit de griji. Pentru că toate statele sociale au creat un monstru politic și economic insustenabil, finațat doar prin datorie publică de neplătit vreodată. E un Caritas gigantic, care învârte sume de multe mii de miliarde de euro la nivelul Europei. Oprirea caruselului va avea consecinte inimaginabil de dure. Iar piețele financiare încep să se teamă serios că morișca se va opri.

Din păcate, sistemul e de nereformat. Într-un stat democratic majoritatea va vota mereu pentru a fi ținută în spate de minoritate. Orice încercare de reformă se va lovi de replici dure. Politicieni fără scrupule vor alimenta revolta celor mulți și asistați și o vor exploata pentru câștig politic. Ce altceva este moțiunea de cenzură împotriva guvernului Boc, al cărei rezultat, la ora la care scriu, e încă necunoscut?

Statul centralizat e o invenție recentă și, mai degrabă, proastă. Deși are meritele lui, el nu poate fi furnizor de solidaritate. Solidaritatea socială e importantă, ne-a asigurat supraviețuirea ca specie și face parte din valorile fundamentale ale umanității. Dar ea nu se poate desfășura în termeni abstracți. Și, mai ales, ea nu e altruistă ci reciprocă. Cu alte cuvinte sunt dispus să ajut oameni pe care-i cunosc, care-mi sunt aproape, și de regulă pentru că mă aștept să o facă și ei pentru mine dacă voi fi vreodată în nevoie. Statul social solidar este, deci, din toate punctele de vedere, economic, politic și antropologic, un non-sens periculos. E mort, dar continuă să bântuie. E o fantomă.

O versiune editată a acestei opinii a apărut în revista Biz

Aș vrea să am câte un euro pentru fiecare ocazie când am auzit pe cineva menționându-mi cu mândrie acronimul KISS, adică, pe românește Keep It Simple (acum urmează un zâmbet malițios și eventual o ocheadă) Stupid. După cum puteți intui, mă scoate din minți.

O mulțime din managerii pe care i-am cunoscut au o adevărată obsesie cu simplitatea. Ea e de înțeles. Lumea în care evoluează, sistemele pe care le folosesc, procedurile, instrucțiunile, ghidurile de orientare, toate documentele pe care se sprijină mașinăria conducerii tind să devină mereu mai complicate, până la a fi de neînțeles. De aici nevoia de simplitate, dusă până la un fel de religie.

Să ne înțelegem de la început. Eu nu sunt deloc opus ideii că simplitatea ajută. Există, însă, o distincție importantă între simplitate și simplism. Managerii au ideea că orice e ușor de înțeles e ușor de urmărit și dă rezultate. Până aici suntem de acord. Unde părerile noastre diverg este că nu orice e simplu e și inteligent. Uneori e doar simplu. Iar rezultatele pe care le dă sunt mai degrabă proaste. Albert Einstein spunea: “Lucrurile trebuie făcute cât mai simple posibil, dar nu mai simple de atât”. E=mc2 e o idee revoluționară, genială și simplă. E=mc e și mai simplă. Dar e tâmpă.

Distincția dintre simplitate și simplism se bazează pe disjuncția dintre sistemele complicate și cele complexe. Ca să o înțelegem ar trebui să pornim de la sistemele simple. Am să fac o analogie. Un mecanism bielă-manivelă e un sistem simplu. Oricine îl poate înțelege.

Un automobil e un sistem complicat. El e compus din zeci de mii de părți care interacționează între ele în moduri foarte complicate, deasupra puterii de înțelegere a unui singur om. Desigur, știm generic cum funcționează un automobil, dar nu înțelegem exact cum se leagă toate aceste subsisteme între ele în fiecare moment. Mecanismul, însă, oricât de complicat ar fi, e determinist. Există o legătură logică previzibilă exact între funcționarea diverselor părți. Sistemul a fost creat pas cu pas într-o încrengătură logică și această logică poate fi prinsă într-o diagramă de funcționare, un manual sau un program pe calculator. Fără să îl înțeleagă complet, un tehnician de service cu școala de maiștri la bază și un laptop pre-configurat îl poate depana. Complicația lui poate fi simplificată prin standardizare și automatizare.

Creierul e un sistem complex. Nimeni nu îl poate înțelege și nici o minte rațională nu l-a creat după un algoritm. Părțile lui componente reacționează între ele în feluri imprevizibile, chiar dacă procesele fizico-chimice de bază sunt descifrate. Neuronii nu sunt simple canale de transmitere a impulsurilor ci și generatori de astfel de impulsuri. Complexitatea creierului depășește cu mult puterea rațiunii de a-l decoda. Cu alte cuvinte, el nu poate fi simplificat prin a-l descifra logic. Dacă încercăm asta, trebuie să recreăm pe căi logic-raționale o mașină care să facă, pe cât posibil, ceea ce face creierul uman. Acea mașină e fabulos de complicată iar rezultatul pe care-l produce e fabulos de tâmp. Simplificarea unui sistem complex nu duce, de fapt, la un sistem simplu, la o bielă manivelă, ci la un sistem complicat, greoi, prostesc și lent.

De ce spun toate astea? Pentru că o organizație nu e un sistem complicat ci unul complex. Oamenii interacționează între ei în feluri pe care nici un algoritm nu le poate cuprinde. Încercarea de a ordona acest sistem nu e numai futilă dar și imposibilă iar rezultatul nu e un sistem simplu ci unul complicat. Încercarea de a transforma acest sistem complicat într-unul simplu prin simplificare duce la aproximații grosolane ale realității și la simplism, nu la simplitate. Pentru că adevărata simplitate se obține ridicând nivelul de înțelegere a fenomenelor, nu coborându-l. O altă analogie și un alt exemplu.

În încăperea în care citiți aceste rânduri există un număr mare de molecule de aer. Ele se deplasează în tot felul de direcții, cu tot felul de viteze. Dacă vă faceți mici și călăriți una din aceste molecule nu veți înțelege nimic din sistemul încăperii. Vă veți mișca haotic, vă veți ciocni de obstacole și de alte molecule, vă veți schimba des direcția și viteza. Totul e haos și imprevizibil. De pe scaunul de pe care stați, însă, lucrurile sunt mult mai clare. Aerul are o presiune de 10,1325 KPa, iar dacă-i reduceți volumul la jumătate, presiunea se dublează. Nu știți ce face fiecare moleculă, dar puteți ști ce face sistemul. La nivelul observației umane, sistemul e predictibil. La nivelul moleculelor, e haotic.

Încercarea de a face un sistem performant prin a descrie în amănunt ce are de făcut fiecare membru al organizației, în a-i prescrie exact indicatorii de performanță, până în cele mai mici detalii, și în a-i da obiective clare către care să se îndrepte, pentru fiecare dintre ei, are aerul de a face ordine într-un sistem complex. Dar nu e așa, e o iluzie. În realitate, această simplificare și ordonare produce un sistem greoi și complicat, care introduce aproximări grosolane ale felului în care oamenii interacționează și introduce mai multe distorsiuni decât claritate. Dacă, însă, ne-am ridica un pic nivelul înțelegerii am vedea că la nivelul grupurilor oamenii tind să se alinieze unei cauze comune și să facă eforturi către ea, dacă scopul are semnificație și sens pentru ei. Nu e nevoie să le prescrie cineva fiecare pas, se adaptează. Cu alte cuvinte, am putea conduce echipe mari cu mecansime simple și puține, dacă am ține seama de dinamica naturală a grupurilor. Încercarea de a prescrie această dinamică prin proceduri nu e simplă, e doar simplistă.

Sistemele complexe au adesea legi simple după care funcționează, dacă aveți răbdarea și înțelepciunea de a le înțelege și curajul de a le opera după legi generale, relativ imprecise și care nu-și propun să explice în detaliu cum interacționează părțile între ele. Dacă sistemul e bine gândit, el se va așeza singur în coordonatele potrivite. În teoria sistemelor acest fenomen se numește “emergență”. Imaginați-vă următorul scenariu. Se dă o cameră de cca 200 mp, spațiu deschis. În ea există 30 de oameni. Le cereți să se așeze relativ spațiat în cameră, să umple locul, fără să se înghesuie. Acum cereți-i fiecăruia dintre ei să-și aleagă, la întâmplare, doi coechipieri în sală, oricare ar fi ei, fără să le dezvăluie asta. După ce vă asigurați că i-au ales, cereți-le să se așeze la distanță egală de ei, nu neapărat în aceeași linie, dar la distanță egală de ambii. Cereți-le să facă asta prin mișcări lente, ca să nu iasă busculadă. Vă imaginați ce haos? Fiecare se poziționează față de fiecare altcineva, totul se mișcă mereu. Cam cât timp credeți că le ia până își găsesc echilibrul? O veșnicie? 1h? 10h? Ați dat o predicție?

Acum urmăriți acest film. Și ascultați întrebarea moderatorului de la sfârșit.

“If you expect nothing from anybody, you’re never disappointed.”


Ieri am fost sa cumpar cafea de la domnul Florescu. M-am ales cu o teorie complexa despre cum nu se fac afaceri cu olteni, pentru ca sunt neseriosi si vor sa se imbogateasca din nimic. Dar, mai ales, despre cum oltenii sunt adeptii lui lasa ca merge si asa. Statistic – are foarte mare dreptate, insa a lovit un punct sensibil la partea cu merge si asa.

Intrebarea este – de ce "merge si asa"? Raspunsul, simplu: pentru ca merge. Si merge pentru ca vrem, constient sau nu.

In businessul meu, ca in oricare altele, exista un mix intre ce doresc clientii si ce sunt dispusi sa plateasca. In mod normal, doresc cat mai mult si sunt dispusi sa plateasca foarte putin. Spun normal pentru ca aceasta este o tendinta naturala ce regleaza piata libera.

Exista totusi o limita inferioara pentru a stabili preturile. Formula, simplificata la maxim (ca sa nu ajungem la o lectie de economie)

Pret corect = costuri directe (costul marfurilor) + costuri indirecte (costuri operationale) + adaos (din care ideal rezulta un profit)

Profitul trebuie sa existe, altfel afacerea moare. Cum in activitatea zilnica apar tot felul de elemente neprevazute, un adaos rezonabil trebuie sa fie intre 15-25%. La 5% practic mergi pe sarma, ai nevoie de volum si de disciplina ca traiesti si putini sunt cei care pot supravietui cu 5% adaos.

Acum, observatiile consumatorilor pe tema de mai sus ajung mereu la:

1. Nu ma intereseaza ce faci tu acolo, mie sa-mi dai cel mai bun pret. Adica poti sa mori, e treaba ta, nu-ti port eu de grija. Motiv din care multi chiar ajung sa dea faliment pentru ca intra intr-o spirala reducerilor de pret.

2. Oricum toti au adaosuri imense. Evident, fals in general, exceptie facand domenii unde pretul marfurilor este mic insa costurile indirecte sunt mari (ex: restaurante sau obiecte de lux -> costuri de marketing si prezentare semnificative).

3. Firma X vinde oricum la un pret mai mic, deci o poti face si tu. Evident, firma X se sinucide, proces in care distruge si piata in care activeaza, insa clientul nu stie asta.

4. In Romania toti vor sa se imbogateasca imediat, nu gandesc pe termen lung. Cred in investitii si business pe termen lung, insa ele merg daca si pe termen mediu operatiunile sunt sustenabile si pot, incet, sa-si recupereze investitia. Echilibrul intre investitie si pierdere este foarte fragil si nimeni nu investete pentru a recupera totul peste 20 de ani (cata vreme nu e in imobiliare sau infrastructura). 

Clientul ar trebui sa stie si sa respecte nevoia furnizorului de a avea adaos decent. Doar astfel poate progresa, poate oferi produse sau servicii noi, poate oferi service si garantie pe termen lung.

Desigur, si oamenii de afaceri gandesc sistematic gresit. Stiu pentru ca si eu sunt unul din ei. Teme recurente:

1) Investim in viitor si ne permitem sa pierdem azi. Totusi, pierdem constant, motiv pentru care viitorul nu va mai exista. Investitia in viitor poate justifica orice decizie stupida, pentru ca avem nevoie de timp pentru a vedea rezultatele – timp ce se prelungeste constant (noroc ca moare totul intre timp).

2) Vindem in pierdere ca sa ne asiguram cota de piata. Vezi comertul de echipamente IT si falimentele rasunatoare. Nu poti vinde mereu in pierdere pentru ca vei muri. Si vei muri pentru ca mereu va exista un alt sinucigas care vrea cota ta de piata.

3) Avem un model de business revolutionar. Exemple: facem presa ca sa castigam influenta politica. Ardem bani si crestem standardul la un nivel care ne omoara concurenta cu model traditional. Rezultat: distrugem presa + ramanem fara bani daca nu ies jocurile politice.

4) Traim din bani gratis. Primim finantare europeana (de exemplu) si vindem sub pretul de productie – pentru ca pe noi in realitate ne costa mai putin decat ii costa pe concurenti (ei nu au bani gratis in structura de cost).

Cum in Romania avem o piata mica si multa creativitate, mereu exista modele de business noi, finantari obscure si investitii in viitor. Suficiente incat orice piata sa fie ori monopol, ori intr-un razboi al preturilor unde mai toti vand in pierdere.

Ce vad foarte des este cum clientul vine si cere un elefant imaginar. Daca primeste pret de elefant, e nemultumit si pleaca spre altii care au ceva pe masura bugetului sau. Cineva ii va vinde un elefant la de doua ori pretul unei furnici. Va primi un soarece capiat. Soarecele va fi oricum suficient, cata vreme clientul avea nevoie de un gandac, dar isi facea planul pe elefant, pasionat fiind de Discovery Business. Trecand peste amaraciunea mea, e un model care functioneaza. De aceea "merge si asa", pentru ca merge sa dai orice, cata vreme nici consumatorul si nici furnizorul nu sunt educati.

Mai sunt si cei care zic "cat dai atat face". Bullshit! conform expresiei americane. Cat dai – atat dai si cat face – atat face. E treaba vanzatorului si a clientului sa se asigure ca tranzactia este corecta. Nenorocirea apare la relationarea dintre cei doi: clientul il considera pe vanzator hot, iar vanzatorul in considera pe client prost. Ca sa fim onesti – de multe ori ambii au perfecta dreptate.

Ce se intampla ca nu accepti ca merge si asa? Pai, ca furnizor, ajungi sa ai o structura de pret la care clientii stramba din nas. Elefantul costa. Ca si client, nu ai prea multe optiuni locale, insa esti suficient de sofisiticat sa gasesti solutii, de multe ori externe.

Ce se intampla cand accepti ca merge si asa? Vinzi orice iti cere clientul, la niste preturi pe care nici el nu si le imagineaza. Daca a cumparat si e multumit – e bine. Daca e nemultumit, treci la urmatorul client. Asa se explica totul, de la produsele proaste de pe piata pana la arhitectura oribila, dar si modelele de business care functioneaza, cele "romanesti-pragmatice". Fara sa vreau sa jinesc pe cineva, acesta este motivul pentru care "oamenii de afaceri" de la est vand bine in Romania, in timp ce un vestic autentic nu are mari sanse de a trai pe o astfel de piata. 

In final, nu trebuie sa ne mire nivelul dezvoltarii economice romanesti. In orasele de provincie in cel mai bun caz exista o fabrica ce lucreaza in lohn (fie si pentru industria auto). Se tranzactioneaza produse din categoria primitiva: mancare, bautura, haine, materiale de constructii, combustibil. De unde sa apara firme de ingineri sau industrii creative sustenabile in provincie cata vreme aceste produse nu sunt nici macar considerate, daramite consumate sau aprieciate?

Nu am o solutie rapida. Cred ca trebuie sa ne educam si sa evoluam si ca cerinte si ca oferta, chiar daca nu exista consumatori sofisticati. Cred ca daca cerem mai mult si oferim mai mult businessurile romanesti se vor cerne. Vor ramane cei la care merge si asa, insa vor fi si multi la nivelul asteptat de un consumator educat din vest, multi la care merge cum trebuie sa mearga.

"Good bankers, like good tea, can only be appreciated when they are in hot water."

Acum aproximativ 2 ani am decis sa fac un credit de nevoi personale pentru o a acoperi o investitie in care credeam foarte tare. Am ales o banca cu care aveam deja o relatie si care avea si cea mai buna oferta de pe piata in acel moment.

Cu toata relatia mea, am hotarat sa iau imprumutul in iunie si l-am primit la sfarsitul lui octombrie. A fost vorba de 25.000 EUR.

Zilele astea am achitat integral imprumutul, intr-un demers de a-mi plati datoriile acumulate in trecut.

Pentru a vedea eficienta investitiei facute si din orgoliu personal, am facut un calcul al costului acestui imprumut.

Dupa analiza contului au rezultat cifrele de mai jos.

Suma imprumutata – 25.000 EUR, in urmatoarele conditii:
DAE: 10%
Perioada: 10 ani, 120 luni
Suma primita: 24.125 EUR (875 EUR comision de administrare oprit de la bun inceput)

Cost credit – 6.922 EUR, compus din urmatoarele costuri:
Dobanda: 4.760 EUR
Asigurare: 310 EUR
Penalitati: 22 EUR
Comsioane de administrare: 1.830 EUR

Suma rambursata – 31.922 EUR, dupa 25 de luni.

Interpretare:

In 2 ani am platit apoximativ 7.000 EUR pentru un credit de 25.000 EUR, adica am cheltuit 32.000 EUR pentru a-l acoperi.

DAE 10% nu include si restul costurilor si comisioanelor. In termeni reali am avut un cost anual de aproximativ 14%, adica cu 40% mai mare decat dobanda afisata, care e perceputa de consumatori ca fiind costul total.

Pentru banca, imprumutul a avut un IRR de 14.4%. Considerand rata medie de inflatiei de 6.4% in perioada imprumutului rezulta ca banca a facut un imprumut foarte profitabil.

Morala:

1. Calculeaza costul real al oricarui imprumut. Adauga 50% peste ce-ti spune banca, pentru a fi un cost acoperitor.
2. Vezi daca investitia (cheltuiala?) pe care o faci are un randament mai bun decat randamentului imprumutului de la banca. Practic, vezi daca nu te costa mai mult sa imprumuti banii fata de ce obtii din investitie.
3. Banca va castiga mereu. Ca un cazinou, insa gestionand riscurile la un nivel mult mai mic.
    

Desigur, investitia mea a avut un randament mai slab decat a bancii pana acum ;-)

Pentru cei pasionati de subiect, am descoperit o lucrare interesanta despre costul real al creditarii si impactul sau in tarile UE.

Imprumutati-va inteligent!

"If everyone is moving forward together, then success takes care of itself."

Ma bucur sa anunt ca maine vom lansa oficial Revevol Romania, un parteneriat intre Appnor MSP si Revevol Group.

Revevol ajuta corporatiile sa migreze catre Google Apps, cea mai avansata platforma de comunicare si colaborare gazduita in Cloud. In ultimii 4 ani grupul multinational Revevol a migrat peste 300.000 de utilizatori business catre Google Apps, in toata lumea. Romania este cea de-a 20 tara care sa se alature grupului prezent pe 5 continente.

Appnor este prima companie romaneasca ce s-a definit prin promovarea solutiilor Cloud Computing. Implementarile de Google Apps din ultimii 2 ani ne-au demonstrat ca fenomenul de migrare catre Cloud a inceput si pentru companiile din Romania. Am hotarat sa ne asociem cu grupul Revevol pentru a putea adresa mai bine clientii Enterprise.  Expertiza si suportul oferite de grup sunt cerinte esentiale ale companiilor mari ce vor beneficiile mutarii in Cloud.

Vom continua sa oferim serviciile managed sub brandul Appnor, insa produsele Google si software ca serviciu (SaaS) vor fi oferite de Revevol Romania. Pentru a fi foarte clar, nu fuzionam cu Revevol si nici nu suntem cumparati. Vrem doar sa adresam mai bine piata si cred ca o putem face la cel mai inalt nivel in aceasta formula.

Lansarea Revevol Romania va avea loc in cadrul unui eveniment organizat la Pullman World Trade Center, pe 22 Septembrie. La ora 14:00 va avea loc o conferinta de presa, iar de la ora 16:00 va incepe sesiunea pentru invitati. Vor participa Laurent Gasser (Group CEO Revevol), Dan Bulucea (Country Manager Google Romania) si Agnes Horvath (CEE Manager Revevol). Vor fi prezentate avantajele majore aduse de suita de aplicatii business de la Google, dar si studii de caz ale companiilor care deja au adoptat aceste solutii.

Mai multe detalii vor fi oferite in cadrul evenimentului de maine. Daca doriti sa participati va rog sa-mi confirmati prin email la dragos manac at appnor com.

Draga parinte ingrijorat de BAC-ul din 2012,

Daca ai o fata, locuiesti in judetul Iasi, Braila, Suceava sau Botosani, iar specialitatea aleasa este filologie sau matematica, atunci nu te ingrijora prea tare: rata de promovare este peste 75% (din 10 eleve, cel putin 7 trec bacaluareat). 

Daca in schimb baiatul tau zice ca invata din greu sa devina "tehnician" si locuiesti in Arges, Giurgiu sau Dambovita, atunci vestile sunt proaste: cam 2 elevi din 10 trec BAC-ul. Trebuie sa incepi sa cotizezi: fie cotizezi pentru fondul de protocol, in speranta ca la anul nu vor mai exista camere de filmat, fie cotizezi pentru meditatii, de preferat cu profesorii de la profilele filologie / matematica, pentru ca la scoala nu se face scoala.

Draga parinte ingrijorat de BAC-ul din 2012,

Daca ai o fata, locuiesti in judetul Iasi, Braila, Suceava sau Botosani, iar specialitatea aleasa este filologie sau matematica, atunci nu te ingrijora prea tare: rata de promovare este peste 75% (din 10 eleve, cel putin 7 trec bacaluareat). 

Daca in schimb baiatul tau zice ca invata din greu sa devina "tehnician" si locuiesti in Arges, Giurgiu sau Dambovita, atunci vestile sunt proaste: cam 2 elevi din 10 trec BAC-ul. Trebuie sa incepi sa cotizezi: fie cotizezi pentru fondul de protocol, in speranta ca la anul nu vor mai exista camere de filmat, fie cotizezi pentru meditatii, de preferat cu profesorii de la profilele filologie / matematica, pentru ca la scoala nu se face scoala.